LET s GO TO GĂRGĂLĂU

Din dorința, ades exprimată, de a promova drumeția de masă – nu de performanță – și pentru a nu pierde prilejul autumnal (poate cel mai potrivit din tot timpul anului) de a o realiza, înțeleg să recomand un excepțional traseu montan, ce poate fi inclus în categoria „ușor de parcurs”, dacă ne rezumăm plimbarea prelungită la porțiunea de creastă cuprinsă între Șaua Galațului și Șaua Gărgălău (singura postată cu aspect vădit de bulevard din culmea principală a Munților Rodnei), sau pe palierul mediu de dificultate dacă optăm să urcăm și pe „doimiarii” ce poartă aceleași denumiri și care necesită o anume înălțare și abatere de la traseu, cu revenire, de fiecare dată în cele două șei.

Argumentul ce pledează cu greutate în favoarea unei asemenea încadrări îl reprezintă facilitatea tehnică oferită de către Stațiunea Borșa, de a nu irosi în zadar timp și efort până-n golul alpin, urmând șerpuite drumuri forestiere ori pitite poteci prin păduri lipsite de puncte de panoramă, drumeția propriu-zisă propusă astăzi fiind cuprinsă între capetele de sus ale telegondolei și ale telescaunului care, la data urcării noastre pe munte, circulau zilnic între orele 9,oo – 17,00, programul de funcționare fiind însă adaptat în raport de anotimp, dar putându-se renunța la excursia în circuit, urcând de la telegondolă până în Vf. Galațului și coborând pe același traseu, ori de la telescaun până în Vf. Corongiș, tur-retur.

No hai…, hai-hui!

Dacă unii autori (printre care se numără și N. Drăganu, 1928) apreciază că termenul de ghergheleu are înțelesul de pășune (nu-i de mirare la câte stâne sălășluiesc primprejurul Gărgălăului) ori că denumirea de gârgălău are semnificația de cocor (Borșa, 1961), alții arată că acest cuvânt inedit provine de la gâl-gâl (explicabil la câte izvoare dau năvală pe versantul nordic), de la acel sunet specific ce însoțește sorbirea lacomă, zgomotoasă a unei băuturi, etichetat ca gâlgâit sau gârgălăit (Bârlea, 1924), dovadă în acest sens stând și o strofă redată în Dexonline. ro: „De când beu la gârgălău / Nice clopu nu-i al meu, / De când beu la gârgăleasă / N-am nimic pe lângă casă.”

Înainte marș! Cu privirea spre dreapta, către trioul Galațului-Laptelui Mare – Puzdrele, ce străjuiesc căldarea glaciară Puzdre, poate cea mai generoasă, ca întindere, din tot cuprinsul Munților Rodnei.
Iacătă! Movila Păltinișului (1771 m altitudine) în prim-plan, pe creștetul căreia am ajuns la nici jumătate de ceas de când am coborât din telegondolă, și Fața Meselor, tăiată de cărarea pe care am urmat-o la urcare.
Lipa-lipa, pe vechiul drum minier și militar, de-a lungul căruia a existat și un funicular ce traversa culmea munților, între Anieșul Mare și Borșa.
Era un drum… he, he! Ce astăzi numai e, căci vremea trece, și șterge, și restrânge rănile pământului.
Ho, ho, ho! Suntem în culme fraților, lângă miniaturalul lac al cailor, cum apare pe hartă, de lângă Șaua Galațului – 1882 m altitudine. Și dacă s-a hotărât să urmăm itinerariul complet, am cotit-o spre dreapta, revenind aici peste aproximativ 40 de minute, cât ne-a luat urcușul, fotografiile de grup și coborâșul de pe vârf.
Yu-huu! Suntem în Vf. Galațului! La 2048 m altitudine. Din câte se pare, galata e un cuvânt cuman, similar cu arăbescul Kalat, și are înțelesul de cetate. Dar poate n-ar fi de abandonat nici ideea că el reprezintă traducerea în limba maghiară a numelui purtat de vreun baci ce a stat o viață pe aici: Gheorghe (Galaczy).
Băăă! Ce cale…, ca la mare!
Și Diii! Și dăi, bătăi! Pe oblu!
Gogâlț! De prânz! Cu privirea ațintită spre piscul Corongișului și la doi pași de Șaua Gărgălău (1987 m altitudine), lângă pârâiașul ce te îndeamnă, cum altfel, la gâlgâit.
Vivat, munte minunat! Ca să atingem Vf. Gărgălău ne ia, încolo și încoace, că e cu întoarcere, o oră și ceva, dar merită din plin.
Yaay! Se zărește și locul de naștere al râului de legendă, cu multe plute și o salbă de hidrocentrale: Bistrița.
Hopa-sus! Spre pivotul central al Munților Rodnei, spre linia sa de curbură, căci de aici culmea face o largă cotitură, spre vest.
Hip, hip, uraaa! Trăiască Gărgălăul! Și nu e nici tăntălău, nici mutalău, adică posac și prostănac, cum te duce gândul când auzi cum îi zice lumea. E înalt (2158 m altitudine), și plat, și luminat…
Aha…, no așa! „Place la mine” (vorba unui amic), căci zările-s curate, iar privirea se duce domol până-n Vf. Ineu.
Uau! Sau Wow! După cum dorim! Fiindcă imaginea de sus a Lacului Știol sau Lacul Izvorul Bistriței Aurii (având forma unui V răsturnat, un semn al victoriei pe o parte culcat) este impresionantă.
U-iu-iu! Tot unul după altul și mai dup-olaltă! Dar numai dacă doriți să ocoliți căldarea glaciară a Gărgălăului, coborând pe Custura Oncului sau Piciorul Danciului, ce duce direct, dar destul de anevoios și periculos, în Poiana Știol.
Poftim, poftiți! La vederi…, de Doamne, Doamne!
Tiii! Ce povârniș! Cred că e de preferat să zicem hăis – sau țuruc – și să revenim în Șaua Gărgălău, de unde călăuziți pe stânga de Vf. Musceta, putem coborî pe o potecă lată către lac.
NU Pleosc! În ochiul de smarald!
Și nici Bâldâbâc! În limpezimi!
Ai, ai! Ci doar pe mal să stai…, până uiți, de tot, de tine!
Phiii! Și ce de luminițe mii!
Brrr! Ce străluciri metalice oferă Toroiaga Maramureșului, la ceas de popas, pe înserat, înspre Poiana Știol.
Ehe! Ce de mobilă de piatră, peste tot e presărată!
Halt! Din salt! La troița din Șaua Știol! De aici, în raport de starea fizică și de timpul rămas la dispoziție, o putem lua fie pe culoarul abrupt ce ne conduce către Cascada Cailor, fie pe drumul ce coboară agale în poiana, cu stână, a telescaunului.
Zbrr! Cât curaj sinucigaș are Cascada Cailor!
Bogdaproste zi…, cât nouă la un loc! Iar cireașa de pe tort: un crâmpei de priveliște, cules din telescaun, către Valea Vișeului.

Și nu uitați că se poate trăi bine și la înălțime! Așa că cereți (doar de la voi, prieteni dragi): „Dă și mie…, o drumeție” și vi se va da!