Câte ceva despre justiție

Jude în vadul dintre veacuri

„Ferice de cei ce păzesc legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme.” – Psalmii, 106 : 3

O singură dată-n viață, mi-a fost dat să fiu de față la trecerea zaiului, cum îi zic iloanii mici (provine, din câte se pare, din maghiarul zaj, cu înțelesul de puhoi) la torentul de ghețuri ce se crapă, scrâșnind din toate pojghițele, și se-ncalecă înfiorător, măturând albia râului și aruncând pe mal chiar și bolovani monumentali, iar rămășițele praznicului oferit, de-o prea grăbită primăvară, în amintirea iernii bogată-n zăpezi și ger năprasnic, ce este târâtă pe apa sâmbetei (unde … Citește mai departe

… de colț, sub bolți

Că dreptatea e o floare dalbă – și doar declarativ la toți dragă – ce răsare miraculos din mocirlă, precum orezul, abia în toamna anului 1993 am realizat mai pregnant, căci, pe atunci, sediul Judecătoriei Năsăud, unde am început ca judecător, era compus dintr-un coridor lung la parter, și o scară îngustă de care erau agățate, pe două etaje, câteva încăperi dificil de aerisit: la etajul 1 se afla biroul președintelui de instanță și al grefierului șef, biroul de executări și o sală de judecată neîncăpătoare, iar la etajul 2 compartimentul de arhivă-registratură și birourile judecătorilor (câte trei laolaltă) despărțite … Citește mai departe

Atunci l-am condamnat la moarte

Și am făcut-o din scurt, în chip sumar și într-un simulacru de proces, viciat de neacordarea unor minime garanții judiciare, grevat de grave carențe procedurale și încheiat cu pronunțarea unei sentințe contrară realității, justiția pământeană ratând astfel șansa unică ce i-a fost oferită de a înfăptui, la sorocul stabilit, misiunea divină de a dărui dreptate Fiului Omului și, totodată, Fiului lui Dumnezeu.

Aflându-ne în miezul Postului Mare și fără a aborda nici un aspect de ordin istoric sau teologic (și cu atât mai puțin de a încerca să cântăresc cota de contribuție a romanilor și a evreilor la crucificarea, pe … Citește mai departe

Actual, și de manual

Cu mențiunea, de-nceput, că cele câteva cugetări de astăzi, despre dificultatea înfăptuirii imparțiale a actului de justiție, s-au ivit din rândurile unui roman de referință scris de Liviu Rebreanu, în anul 1940, voi păși mai departe, pe tastatură, și voi spune că „Amândoi” este mai mult – și cu totul altfel conceput – decât un simplu roman polițist, nu este doar istoria dezlegării enigmei unei duble crime, ingenios înfățișată de Liviu Rebreanu, ci și un inedit (par)curs de procedură penală, și un veritabil ghid de deontologie profesională a magistraților, ce poate fi tălmăcit, de jos și pe dos, … Citește mai departe

Cumplită e învinuirea conștiinței

Ca o umbră credincioasă îl urmează conștiința pe om, suflându-i în ceafă și mormăind a nemulțumire: „ e cam puțin…”; „nu ți-ai înfrânat limba ascuțită!; „ai dat-o iară de gard, pângărind steagul ca prostul”. Ce face omul ? Ba scotocește după circumstanțe care să-i atenueze responsabilitatea: „am fost provocat intenționat”, „eram obosit și nu m-am gândit”…, ba invocă ceasul rău sau precedentul: „și alții au dat-o-n bară”, ori chiar încearcă să-și amăgească conștiința cu argumentul că nu-i chiar așa de grav precum pare la prima privire.

Conștiința e temelie, făclie, oglindă, busolă, călăuză și îndreptar.

Pentru orice om obișnuit, sâcâitoare … Citește mai departe