Cu mențiunea, de-nceput, că cele câteva cugetări de astăzi, despre dificultatea înfăptuirii imparțiale a actului de justiție, s-au ivit din rândurile unui roman de referință scris de Liviu Rebreanu, în anul 1940, voi păși mai departe, pe tastatură, și voi spune că „Amândoi” este mai mult – și cu totul altfel conceput – decât un simplu roman polițist, nu este doar istoria dezlegării enigmei unei duble crime, ingenios înfățișată de Liviu Rebreanu, ci și un inedit (par)curs de procedură penală, și un veritabil ghid de deontologie profesională a magistraților, ce poate fi tălmăcit, de jos și pe dos, dacă avem formată deprinderea de a învăța și de la cei „neconformi”, în sensul de a nu cădea și noi în ispitele și în isprăvile lor, de a nu ne comporta cu aroganță, cu suficiență, doar pentru că am ocupat, chiar și pe merit, un post important.
Dreptatea de la capătul drumului.
Cartea pe care o recomand redă, așa cum am arătat, ancheta penală desfășurată de către un tânăr judecător de instrucție – dornic de o rapidă afirmare -, în urma uciderii a doi bătrâni avuți și avari, într-un context familial și social complicat, ce atrage repetate răsturnări de situație, calitatea de suspect fiind atribuită, pe rând și la prima suspiciune, tuturor personajelor prezentate, din cazul fantastic însăilat, și dotat cu multe piste de alergat imaginația, magistratul, cu aere de Sherlock Holmes și Hercule Poirot, urmând a fi readus la realitatea cotidiană de un autodenunț, viața dovedindu-i că stă în firea omului să complice lucrurile, în loc să le simplifice și să le reducă la esențe.
„Judecătorul cunoștea părerile acestea, repetate de atâtea ori de către Negel, care căuta să-și sporească popularitatea în jos, adică în lume, păstrând în sus reputația de strict legalist. În realitate, primul-procuror dorea să fie bine cu toată lumea și să aplice legea după obraz.” – Amândoi, Liviu Rebreanu.
Nu ca să-i elogiez consemnez aceste aspecte, ci pentru a sublinia că nu e ușor de identificat și de păstrat proporțiile, de stabilit coordonatele ce îi permit să stea deoparte, dar nici prea departe, ci numai la o distanță rezonabilă, cu prieteni puțini, cu o viață socială restrânsă și cu o atitudine publică rezervată; să-și păstreze verticalitatea și să-și îndeplinească îndatoririle, potrivit standardelor profesionale, fără a căuta câștigarea de faimă din dosarele instrumentate, indiferent că vizează primari, premieri, președinți…
„- Numai să nu exagerăm, dragă Dolga ! continuă mai insistent Negel. N-aș vrea să dăm ocazii la plângeri… (…) Când e vorba de o crimă atât de urâtă, sunt obligat să verific orice amănunt care ar putea să mă puie pe urmele asasinului – răspunse Dolga cu o încăpățânare care se accentua. Nu mi-e permis să am considerații lăturalnice și nu vreau să cunosc legăturile particulare ale informatorilor. Datoria e mai presus de toate !; – Exact ! Just ! Totuși asta nu împiedică anume diplomație, anume subtilitate, chiar în interesul succesului !; – Nu vă supărați, domnule prim-procuror, orice sugestie în privința aceasta mă ofensează !; – Nu mă supăr, dar îmi pare rău ! (…) Eu ți-am vorbit amical, ca un om mai bătrân, cu experiență mai multă, iar dumneata îmi răspunzi înțepat ca și când aș vrea să te influențez sau să-ți forțez mâna…” – Amândoi, Liviu Rebreanu
Fragmentul ce redă discuțiile de culise dintre procuror și judecător, mi-a reamintit că în România postcomunistă au fost necesari ani în șir și îndelungi dezbateri pentru ca procurorul să coboare de pe „bina” sălii de judecată, la același nivel cu avocatul, spre elocventa ilustrare a egalității dintre acuzare și apărare, a independenței și imparțialității judecătorului, ce nu doar trebuie să existe, ci și să reiasă instantaneu, de la prima privire.
„Dacă se cântăresc lucrurile cu o convingere preconcepută, evident că orice voi spune eu va fi răstălmăcit sau interpretat ca un argument în defavoarea mea. Am socotit că nu trebuie să mă apăr, căci apărarea presupune o acuzare și mai ales un motiv de acuzare. Faptele credeam că au un limbaj mai concludent… Dar iată că și atunci când faptele au motivări firești, devin simple prilejuri de alibi !… Și totuși, domnule judecător, eu sunt absolut liniștit pentru că conștiința curată totdeauna învinge !” – Amândoi, Liviu Rebreanu.
E de neînchipuit câte acte de nedreptate au fost săvârșite până la fixarea în cuiele legii a prezumției de nevinovăție, când dubiul nu profita, ca acum, inculpatului și când mărturisirea se putea procura și prin tortură. În acest sens, chiar aseară am citit câte ceva despre decapitarea boierului-cronicar Miron Costin, la beție, de către Vodă Constantin Cantemir (tata lui Dimitrie), în baza unei vagi bănuieli de participare la un complot.
„ – Întâmplarea, mama tuturor descoperirilor, ne-a servit de două ori – zise Dolga. (…) – Asta înseamnă, onorate domnule judecător, că și providența divină acordă concursul ei justiției ! Cel puțin când e vorba de închiderea dosarului !” – Amândoi, Liviu Rebreanu
Justiția nu este o joacă, ci treaba umană cea mai serioasă (căci doar Dumnezeu o mai face), dar pentru a fi mai lesne înțeleasă și de oamenii care n-au ajuns niciodată într-un sediu de tribunal, poate fi percepută și ca un joc, guvernat de reguli clare și formale. Și când afirm asta mă gândesc că orice proces judiciar civil este, pe undeva, un „ de-a v-ați ascunselea”, căci ambele părți litigante, pentru a-și maximiza șansele de câștig judiciar, în cererea introductivă de instanță și respectiv, în întâmpinare trec doar ce le convine, numai ce le este favorabil. Nu mint (deși se întâmplă și asta), ci doar omit anumite aspecte esențiale sau acoperă actele și faptele cu altceva, conferindu-le calificări ori conotații care să-i sprijine în argumentație, judecătorul, de unul singur împotriva tuturor (mai ales la instanțele de fond), să afle unde este ascuns adevărul fiind dator.
Situația e similară și în cadrul apelului soluționat în complet de doi judecători, realizarea actului de justiție putând fi privită și ca un anume joc de strategie, purtat, în fața instanței, de către reprezentanții părților, ei cumpănind ce să susțină și cât să conteste, ce ași – de fond ori de formă – să păstreze în mâneca robei, ce mutări de probe să facă și pe ce culoare de excepție să înainteze spre deznodământul procesual dorit, căutând, permanent, să intuiască mișcările adversarului.
Și curios, oarecum, când ai acumulat experiență (desigur, niciodată nu e suficientă și mereu te lovești de ceva nou în ședințele de judecată), ajungi să judeci și-n trei, în complet de recurs, orice proces putând fi receptat și ca un puzzle, cu piese de mici dimensiuni și chiar dacă judecătorul nu le are pe toate la dispoziție pentru a stabili cu exactitate înțelegerea părților și modul de executare a obligațiilor, sau pentru a proceda la completa reconstituire a săvârșirii infracțiuni ori a altei fapte civile culpabile…, indiferent de golurile rămase pe planșa imaginar conturată, îi revine obligația de a se pronunța, nefiind permisă denegarea de dreptate, pe motiv că legea nu prevede sau e neclară, ori că nu s-a reușit deplina elucidare a stării de fapt.
Ceața trufiei prea-înalte și umbra întunecată a șederii joase îl împiedică pe magistrat să distingă detaliile unei societăți din care face parte, dar în care este investit cu o părticică din atotputernicia lui Dumnezeu: de a împărți dreptatea; de a-i judeca pe semenii săi; de a-i pedepsi; de a-i priva de bunuri ori de drepturi…
Și doar dacă ai o perspectivă potrivită, poți pricepe…
Privind retrospectiv și de la altitudinea vârstei care a zărit și a auzit destule, consider că piatra unghiului în construcția justiției pământene este imparțialitatea, derivată din egalitate și echitate; simbolizată prin ochii legați ai zeiței dreptății Themis; izvorul cel mare al încrederii publice și principiul dintâi al dreptății sociale, căci deciziile instanței trebuie să fie neutre și fundamentate numai pe criterii obiective.
Și nu mă refer aici la presiunile, ingerințele și influențele ce vin, eventual, din exterior. Nu, fiindcă pe acelea le poți preveni și te poți feri de ele, relativ ușor. Piedicile și poticnirile sunt, de regulă, de natură interioară, fiindcă deși a fi imparțial pare ceva natural, ceva firesc și necesar, e greu ca un om să ajungă și să rămână pe acest vârf de virtute. De ce? Pentru că și judecătorul este om, nu un micuț Dumnezeu ce stă în cer, și ca orice om obișnuit, are și el părerile și preferințele sale, are și el simpatiile și antipatiile sale, are și el trăirile și chiar traumele sale, are și el familie cu diverse probleme, inclusiv de proprietate sau legate de administrația publică, unități bancare, instituții fiscale, societăți de asigurare… Și totuși, când judecă, este obligat să se înalțe în obiectivitate dincolo de cugetul său (de om de rând), să înlăture prejudecățile ce țin de o pretinsă predispoziție a unui neam de intrare pe tărâm infracțional; să nu fie tentat să stabilească o pedeapsă orientată spre limita maximă doar pentru că inculpatul a adoptat o atitudine arogantă ori pentru că și lui i-a fost furată, în noaptea precedentă, bicicleta parcată în scara blocului; să nu dispună în chestiuni adiacente divorțului, în raport de propriile experiențe personale; să nu dea câștig de cauză pe absolute considerente morale, ci pe probatoriul administrat și dispozițiile legale incidente, chiar dacă legea este evident nedreaptă, cum de altfel s-a întâmplat inițial în disputa dintre chiriași și proprietari, pe marginea retrocedării caselor abuziv naționalizate.
Și uite, cât de multe și de mari, sau de mărunte sunt pietrele de încercare ale profesiei pusă în calea tuturor criticilor !