Iarna, las muntele cel mare-n pace. Obișnuiesc să spun că îl las în plata Domnului, să doarmă tun, să se odihnească, fără a-i conturba, cu bocancii mei greu încercați, posesia albei sale tăceri, așa că, în acest anotimp, mă iau și mă duc (niciodată singur!) pe câte un picior prelung de munte, doar până pe primul vârf de culme joasă, secundară ori numai pe creștetul unui deal înalt și izolat, ce oferă perspective alpine, de unde îl contemplu, ca la carte, de departe, stând deoparte…

Cum Domnul m-a binecuvântat cu dragostea de munte și cu prieteni trainici de munte, în … Citește mai departe