Cu capul în nori, cu picioarele pe pământ

Cu certitudine e lucru mare, ca neurochirurg, să cotrobăi prin capul cuiva, dar îmi pare un lucru și mai însemnat să-ți duci traiul – cel de toate zilele – cu capul în nori și mereu cu picioarele pe pământ, ca pilot de linie, în timp ce soarta zecilor de pasageri e toată în mâna și-n mintea ta.

Și totuși, se prea poate să înveți a decanta esențele existenței, abia atunci când privești adesea din înălțimile cerului, de unde moșia ne răsare în fața ochilor ca un petecuț oarecare, de unde casa, scumpa noastră casă se profilează ca o biată pată, … Citește mai departe

Măreția unei clipe, în liniștea nordului de țară

Rare, ce-i drept, și aproape toate pe vârf de munte și la mare intensitate trăite, dar au fost clipe în viața mea când am simțit limpede, chiar izbitor, că sufletul mi s-a încărcat de duh, s-a desprins parcă de trup și s-a înălțat ușor în văzduh, iar după momentul de grație, petrecut în chip tainic, de fiecare dată am rămas o vreme mut, cu brațele încrucișate și plimbându-mi roată privirile, cuprins de tot felul de sentimente și de gânduri pe care nu le-am putut defini atunci și pe care nu le pot descrie prea bine nici acum, ca să pot … Citește mai departe

Muntele de (im)pietate

Muntele de pietate (sau casa de lombard cum mai era cunoscut) a fost fondat în epoca medievală ca o entitate semi-filantropică, cu scop umanitar, ce acorda credite pe durată scurtă (de regulă, pe timp de trei luni), la dobânzile cele mai mici, persoanelor aflate într-un moment de mare criză, dar care se jenau să apeleze la mila publică, în schimbul amanetării unor bunuri de uz personal. Prima Monte de Pieta a fost înființată în Perugia, în anul 1462 (la cinci de la înscăunarea lui Stefan cel Mare, d-aia țin minte exact), scopul declarat fiind acela de a contracara cămătăria, motiv … Citește mai departe

Cre(m)puscul

Crema la zilele și nopțile noastre, ca și la viață, nu e pusă la mijloc, ci la margine. Poartă denumirea de crepuscul și e compusă din auroră, când, printre umbre, descoperim lumina, și din amurg, când, printre urme, ne împrietenim cu întunericul. Iar această creștere rapidă a luminii, înainte de răsărit, și de descreștere treptată, după asfințit, răsfiră un farmec aparte zărilor, mai presus de cel conferit miezului. Și poate tocmai de aceea pragului care susține poarta i se spune Buscul (neapărat cu majuscul!!!), el fiind hotarul dintre lumi, o trecătoare în care vechiul, care nu a dispărut de tot, … Citește mai departe

T(RATAREA)

Sunt încredințat că muntele formează caractere, lustruiește spirite și disciplinează minți, dăruindu-le deopotrivă minuțiozitate și acuratețe. Dintotdeauna l-am considerat un dascăl grozav, ce nu predă de la catedră (în clasa cu pereți de piatră!), ci pe cărări cotite, unde fiecare pas făcut reprezintă o prelegere de neprețuit pentru oricine îl urcă cu inima deschisă și copleșit de uimire, fiecare urcuș fiind o lecție și fiecare coborâre o dovadă că am mai învățat câte ceva, nu doar despre virtute, ci și despre vârtute, nu doar despre tărie și verticalitate, ci și despre pregătire, despre consecvență, despre răbdare, despre cumpătare, despre curaj … Citește mai departe