Un ceas, la pas, prin Armenopolis

În iureșul (și implicit, indiferența) în care ne ducem traiul cel de toate zilele, pășim, fără să știm, pe lângă nenumărate comori; le privim și totuși nu le deslușim; punem mâna și parcă nu prea ne vine a crede; le avem lângă noi, dar nu le valorizăm în tot… Agățat de acest gând am făcut popas, de-un ceas, în centrul vechi al municipiului Gherla, în Armenopolisul de altădată (în germană, Armenerstadt), clădit pe un teren viran de către coloniștii armeni veniți, la îndemnul Curții Imperiale de la Viena, din ținuturile îndepărtate ale Moldovei, ce se transformase, la sfârșitul secolului al … Citește mai departe

Atunci l-am condamnat la moarte

Și am făcut-o din scurt, în chip sumar și într-un simulacru de proces, viciat de neacordarea unor minime garanții judiciare, grevat de grave carențe procedurale și încheiat cu pronunțarea unei sentințe contrară realității, justiția pământeană ratând astfel șansa unică ce i-a fost oferită de a înfăptui, la sorocul stabilit, misiunea divină de a dărui dreptate Fiului Omului și, totodată, Fiului lui Dumnezeu.

Aflându-ne în miezul Postului Mare și fără a aborda nici un aspect de ordin istoric sau teologic (și cu atât mai puțin de a încerca să cântăresc cota de contribuție a romanilor și a evreilor la crucificarea, pe … Citește mai departe

Am fost acasă la Mureșeni

De multă vreme (și fără a conta că s-au schimbat vrerile și vremurile) mi-am propus să ajung la Casa Memorială a Mureșenilor, despre Iacob „Întemeietorul și Deschizătorul de Drumuri”, născut la Rebrișoara și care a reușit, de unul singur, prin propriile puteri să cucerească Cetățuia Brașovului, povestindu-ne înflăcărat, cu aproape patru decenii în urmă, d-nul profesor Tomi Gavril (Dumnezeu să-l așeze în rândurile drepților !), de la Liceul George Coșbuc din Năsăud.

Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae din Șchei, situată în mărginimea Cetății Brașovului și în curtea căreia este îngropat cel mai însemnat diplomat român din toate timpurile: Nicolae Titulescu.

Biserica … Citește mai departe

Meri la zâne, măi române !

Titlul dat mi-a readus în minte o glumă despre dieta cu mere a ardeleanului de altădată: „Mere ș-o slană, ș-o brânză grasă, ș-o ceapă, de apă, crăpată cu pumnul. Mere ș-o zamă acră de lășcuțe. Mere ș-o tocană cipărată de jițăl. Mere ș-o „polă prinsă-n brâu”. Mere ș-un deț de țuică de pome…”

Dar revenind la îndemnul de început, țin să-l subliniez și să-l argumentez invocând întâi un paradox: omul, uneori, vede (limpede și de aproape), dar nu crede, iar alteori crede, fără să vadă nimic (dar asta nu e rău, căci „Numai cu inima se poate vedea corect. Citește mai departe

Așteptând aminul

La capitolul „Pietre care vorbesc”, de curând mi-am împiedicat privirea de zidurile ce îmbrățișează straniu verticala și care amintesc despre măreția de odinioară a Castelului Kornis, înălțat cu peste patru secole-n urmă pe platoul de deasupra satului Mănăstirea, aparținând de comuna Mica, căci din locul în care o cotim strâns la dreapta către Dej, când ne deplasăm pe ruta Bistrița – Cluj, prin Braniștea și Sânmărghita, la nici trei sute de metri distanță de intersecție ne întâmpină ruinele acestui castel-cetate considerat, până la finele celui de-al doilea război mondial, o splendidă bijuterie arhitectonică a Transilvaniei.

Pietrele clădite-n pereți, aflați într-un … Citește mai departe