Nu-n tovărășie lată de câmpie, ca frică la netrebnici să le fie, ci fiecare plecat spre a sa fâșie, de moșie.
Deliberat divizați, pentru a ne putea conduce cum vor și obișnuiți fiind, parcă mult prea mult, să privim doar în propriul pătrățel, doar în petecuțul în care avem înfipt anunțul „Nu intrați ! Proprietate privată !” și pe care-l cultivăm intensiv cu individuale interese, demne de câteva cârciumărese, nu prea știm – cert e că nicidecum nu reușim – să ne unduim unitar, ca un lan, și să măturăm tot ce aduce a „bube, mucegaiuri și noroi”, vorba lui Arghezi, pentru a putea isca apoi „frumuseți și prețuri noi”.
Cam așa este și în acest an exclusiv electoral, pe parcursul căruia, chiar dacă fiecare dintre noi am conștientizat la ce nivel exagerat s-au înălțat cheltuielile bugetare ocazionate de întreținerea stării de bine și a bunăstării aleșilor publici, la cât s-a întins caracatița corupției pusă la cale de baroni, de acești oameni mici, nărăviți în rele, ce se vor mari caractere și care se cred de neînlocuit, sens în care s-au înveșnicit, legându-se cu lanțurile de funcțiile publice, potrivit devizei „până ce moartea ne va despărți” (adică descotorosi), nu s-a luat în cătarea voinței colective dezideratul firesc și necesar de asanare morală a societății, și nici nu s-a demarat un boicot la depunerea de candidaturi și, mai ales, în ce privește prezentarea la urne.
Într-adevăr, s-a militat, cu adevărat, pentru Roșia Montana – și foarte bine s-a făcut; s-a protestat îndelung, inclusiv în 10 august 2018, pentru a zădărnici asaltul asupra justiției (din neștiință sau din neputință, nu și la cel petrecut în toamna anului trecut), dar nu s-a organizat nici un miting de amploare pentru repunerea în drepturi depline a democrației, prin restabilirea situației legislative anterioare: alegeri locale (pentru primari și președinții de consilii județene) în două tururi de scrutin și, suplimentar, pentru limitarea la doar două mandate, ca și în cazul președintelui de țară. Și s-ar mai putea milita, prin proteste repetate și generalizate, pentru atingerea a încă două obiective publice de importanță majoră: punerea în practică – adică înscrierea în Constituție – a rezultatului referendumului privind parlamentul unicameral cu maximum trei sute de parlamentari și trecerea, de îndată, la reorganizarea teritorial-administrativă a țării pe regiuni și comasarea comunelor mici, ce ar reduce drastic nu doar numărul de baroni locali, ci și costurile legate de susținerea bugetară a instituțiilor publice.
Pare de necucerit și, totuși, fiecare munte are o potecă care duce până-n vârf. Doamne, câte s-ar mai putea împlini dacă poporul s-ar alinia în spatele unei idei, a unui ideal !
Și, de asemenea, la fel de oportun mi s-ar fi părut un boicot al magistraților de a participa la procesul electoral. Nu știu dacă și în țările civilizate sunt trimiși la înaintare electorală magistrații, dar dintotdeauna mi s-a părut nepotrivită implicarea judecătorilor pe frontul electoral, în miezul patimii alegerilor, câtă vreme s-a optat pentru un statut rezervat al acestora, de slujbași retrași din societate și închiși într-un turn îngrădit de restricții și interdicții. De această dată însă, un atare refuz, ferm exprimat, de a veghea la mersul alegerilor, ar fi avut și natura de ripostă la modificările de substanță aduse statutului profesional al magistraților fără ca reforma să vizeze și instaurarea unui climat profesional de normalitate suportabilă, fundamentat pe o legislație stabilă (nu cu zeci și sute de schimbări la modificări la actele normative), pe scheme corespunzătoare de personal (raportat la stocul de dosare ar trebui substanțial majorate), pe căi facile și metode eficiente de recrutare în profesie (pentru ca posturile vacante să nu rămână neocupate cu anii) și prin pași concreți făcuți în vederea normării muncii judecătorilor și asigurarea unui volum rezonabil de muncă, nu cu ședințe de judecată săptămânale de zeci de dosare, în care e dificil să mai strecori și cauzele urgente în următoarele șase luni, cum este în prezent, și, mai ales, nu cu sute de hotărâri ce așteaptă în fișet să le vină rândul la redactat, după-amiază, acasă; la sfârșit de săptămână și în perioada vacanței judecătorești, căci dacă judecătorul are ședință programată în ziua de miercuri, de pildă, luni și marți el studiază dosarele de soluționat, iar joi și vineri deliberează asupra cauzelor rămase în pronunțare și scrie minutele (hotărârile pe scurt), după care de luni o ia de la capăt, într-un ritm infernal, anormal.
Vf. Judele din Munții Retezat
Prin urmare, raportat la starea actuală precară a justiției române, sunt convins că politicienii habar n-au (și nici nu-și imaginează, fiindcă nu-i interesează) ce sacrificii au făcut judecătorii desemnați ca președinți și locțiitori în birourile electorale, căci din luările de cuvânt ale „iluștrilor dregători” și din comentariile cititorilor consemnate, sub anonimat, la finalul articolelor de presă reiese o necunoaștere evidentă a tot ce se întâmplă în instanțele de judecată, impresia aproape unanimă fiind că unui judecător i se repartizează un dosar sau două (cum poate e prin alte părți) și numai după ce le soluționează i se mai alocă altele, spre rezolvare, deși, în realitate, stocul unui judecător este, în fiecare moment al carierei sale, de câteva sute de dosare, aflate în stadii diferite de soluționare și fiecare dintre magistrați face ce și cum poate pentru a-și îndeplini onorabil îndatoririle. Și ca să fie și mai limpede imaginea de ansamblu arăt că în caz de absență motivată de la serviciu a unui judecător nu există un altul de rezervă, odihnit și pregătit să-i ia imediat locul, singura cale de suplinire fiind ca unul dintre colegi să intre în săptămâna cu pricina și pe ședința sa și pe ședința rămasă descoperită, motiv pentru care, tacit, s-a împământenit ca indiferent cât de „mort-copt” este un magistrat (gripă, criză renală și alte evenimente medicale inerente oricărei existențe) trebuie să-și facă ședința de judecată pentru a nu împovăra pe celălalt, același principiu respectându-l și judecătorii ce au avut ghinionul de a fi desemnați în birourile electorale, aceștia lucrând, timp de peste două luni, pe două planuri, nefiind degrevați de activitatea judiciară.
Pe de altă parte, menținerea în ființă, la treizeci și ceva de ani de la revoluție, a dispozițiilor legale privind includerea magistraților în birourile electorale, deși în tot acest timp se putea forma un corp de experți electorali competenți, pare să probeze că politicienii n-au încredere unii în alții (nici cât negru sub unghie) și nici în instituțiile publice ( Autoritatea Electorală Permanentă, Institutul Național de Statistică, Serviciul de Telecomunicații Speciale…), ci numai în judecători, fără să recunoască vreodată, în mod explicit, acest aspect.
Dar poate se mai urmărește ceva: să existe un vinovat de serviciu, un „Acar Păun” – ca să nu-i zic țap ispășitor – pe care să poată arunca vina, cu o nonșalanță ipocrită, în caz de nereușită. Și nu e pentru prima dată când se recurge la această bicisnică strategie, căci tot după degetul îndreptat asupra justiției, pe care se aplică astăzi, cu ușurință, ștampila „Vinovat”, se ascund de ceva vreme o samă de politicieni și în chestiunea prescripției răspunderii penale, ce pune cruce pe nenumărate procese penale răsunătoare, deși tocmai prin rămânerea culpabilă în pasivitate a parlamentarilor, vreme de câțiva ani, nemodificarea dispozițiilor constatate ca neconstituționale le-a îndeplinit dorința exprimată prin OG 13 : o amnistiere a „gulerelor albe”, felurit pătate și dintr-o dată, printr-un abil artificiu, curățate.
Și raportat la atitudinile publice recent adoptate, la fel mi se pare că se-ntâmplă și acum, când s-a apelat la unul și același refren electoral, răsfirat la nivel național. Și când fac această afirmație am în vedere că deși fiecare partid a avut câte un reprezentant în birourile electorale ale secțiilor de votare (desemnați, de regulă, cu titlu de răsplată pentru activitatea prestată în campania electorală) nu s-a procedat la prealabila și temeinica lor instruire, atenționându-i serios și repetat că au dreptul și datoria de a formula întâmpinare cu privire la orice incident ivit pe parcursul votării și referitor la orice aparentă neregulă săvârșită ori eroare strecurată în timpul numărării și consemnării voturilor în procesele-verbale, și, de asemenea, că împotriva soluției adoptate de biroul electoral al secției de votare se poate formula contestație la biroul electoral de circumscripție.
Este îndeobște cunoscut că la uzanțe, la echitate, la bunul-simț juridic se poate recurge numai dacă legea nu dispune. Dar cum legea electorală este clară și câtă vreme procesul electoral este unul etapizat, cu căi de atac expres prevăzute și cu termene precise de exercitare, soluția la care s-a ajuns, în aproape toate cazurile, s-a impus de la sine, ca un fine de neprimire, de neanalizare, indiferent că a fost vorba de o decădere (dacă s-a împlinit termenul) sau, după caz, de o inadmisibilitate (dacă a fost sărit un grad de jurisdicție) în ipoteza în care s-a solicitat direct biroului electoral de circumscripție să procedeze la renumărarea voturilor de la toate secțiile de votare ce îi sunt arondate, fără a se invoca, argumenta și proba adecvat pretinsele carențe și deficiențe mai întâi în fața birourilor electorale ale secțiilor de votare și care, în absența oricăror obiecțiuni, au procedat la întocmirea și înaintarea către forul electoral superior a proceselor-verbale constatatoare ale rezultatului votului, acte semnate, fără observații, de către toți reprezentanții partidelor politice.
E greu, indiferent că există sau nu contrast, de numărat. Dar gradul de dificultate sporește când e vorba de un amestec și se cere ca numărul de exemplare să se înscrie în coloane, pe culori. Și totuși, probabilitatea de a greși este evident mai mică dacă se dă la fiecare o postată de numărat, decât atunci când se face la grămadă, laolaltă.
Pe cale de consecință, mi se pare reprobabilă – și chiar impardonabilă – calificarea refuzului de renumărare a voturilor tuturor secțiilor de votare dintr-o circumscripție electorală ca simplu tertip juridic, deși se știa foarte bine că renumărarea poate fi dispusă punctual, la una sau mai multe secții, dacă sunt motive temeinice și suficiente, dar nu se poate relua numărarea voturilor exprimate în toate secțiile, doar pentru a înlătura orice dubiu, orice îndoială. Ș-apoi, de ce a doua renumărare ar fi acceptată, ca fiind absolut corectă, de către toți competitorii și de ce nu s-ar dispune o nouă renumărare, și tot așa de „n ori…, spre plus infinit”.
Iar din vâlva electorală, ca de fiecare dată, judecătorii participanți la alegeri s-au ales și cu o situație profesională mai împovărată, de lucrările judiciare întârziate (fiind în pericol de a intra, la prima sesizare, sub incidența controlului exercitat de Inspecția Judiciară), și cu liniștea luată, de reproșurile de incorectitudine ce le sunt adresate ori de eventuale sesizări penale pentru închipuite complicități la fraudă electorală.
În schimb, nici măcar un „MULȚUMIM !”