Scriitorul milanez Dino Buzzati, de profesie jurist și jurnalist, s-a născut la Belluno, localitate considerată poarta de intrare în Împărăția Dolomiților, locul de unde salba de sate Cadore, înșirată pe râul Piave, conduc drumeții de munte, prin strânse serpentine, către Cortina dAmpezzo, neoficiala capitală și reala placă turnantă a acestor Alpi albi, pusă în răscrucea drumurilor: „care urcă și care coboară din munte”.
Și cum acest cunoscut scriitor și mare iubitor de munte, încă din copilărie și-a îndestulat simțurile prin Dolomiți (prima sa lucrare fiind intitulată Cântecul Munților), alăturat fragmentelor extrase din cele două romane ale sale, așez câteva fotografii din împrejurimile unui munte de cristal, la care se ajunge dacă părăsim drumul ce duce la Passo Tre Croce (dincolo de care ne așteaptă Lacul Misurina) și o apucăm abrupt, spre stânga.
„Încet trece noaptea. În curând se vor ivi zorile, se va zări o nouă zi. Viața va continua să treacă, neîntreruptă pe tot pământul. Afară e o mare tăcere și o lumină palidă pe cerul acoperit de tort. Munții sunt ascunși, dar se simt aproape, sunt nemișcați și solitari, cufundați în nori.” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
Refugiul San-Forca, amplasat la altitudinea de 2235 m.
În plan îndepărtat se înalță trioul „a la Țibleș”: Tofana di Rozes, Tofana di Mezzo și Tofana Terza
„Dar într-o bună zi se vor vedea toți munții, toți pereții mari și acolo sus în vârf, un om. Va fi o zi cu soare, o zi de neuitat.” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
În depărtare, se întrevede și culmea dominată de Monte Cernera.
„E poate primul instinct care se trezește; poate o chemare spre marile piscuri, spre pădurile îndepărtate…” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
În stânga imaginii, apar primele piscuri din Monte Sorapiss.
„E un bătrân om al muntelui; vede numaidecât bolile brazilor, știe cântecul tuturor păsărilor, își amintește toate potecile… Simte când se apropie vremea rea.” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
Masa tăcerii.
„Codrul cel mai frumos, deși mai mic, așa-numitul Bosco Vecchio, adică Pădurea Bătrână, fusese păstrată în întregime. Acolo erau brazii cei mai bătrâni din regiune și poate din lume. De sute de ani nu fusese tăiat nici măcar un copac.” – Dino Buzzati; Secretul pădurii bătrâne
Lacul San Forca
În prim plan Monte Cristallo (3221 m altitudine), sau Kristallspitze, în limba germană.
„Acolo sus n-a fost niciodată nimeni și poate că nu va ajunge nimeni niciodată; dar te distrezi privindu-i, chiar ore întregi. Acum sunt bătuți în plin soare. E cineva acolo unde nimeni nu a avut niciodată curajul să meargă.” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
„Acum, Barnabo vede munții. E adevărat că nu seamănă cu niște turnuri, nici cu niște castele, nici cu niște biserici în ruină, ci numai cu ele însele, așa cum sunt, cu surpăturile albe, crăpăturile, brânele pline de bolovăniș, colții lor fără sfârșit ies, aplecate în vid.” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
„În mijlocul pădurii de brazi și zade, soarele a slăbit și în curând va coborî după Col Verde. Și munții, cu timpul s-au schimbat. Cu mulți ani înainte, în codrii, locuiau un fel de mici spirite.” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
„Metru cu metru ajunseră astfel la ultima creastă, toată din stânci gata să se prăbușească, bătută de un vânt veșnic.” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
„Suflând în mijlocul pădurilor, când mai tare, când mai încet, vântul se distra cântând; atunci se auzea ieșind din pădure cântece lungi, asemănătoare întrucâtva imnurilor sacre.” – Dino Buzzati; Secretul pădurii bătrâne
În timpul Primului Război Mondial, și în acest munte, s-a derulat o intensă și îndelungată activitate militară, mărturie deplină aducând și acest tunel, săpat manual, ce face ușor și rapid legătura de pe un versant pe celălalt.
O imagine panoramică înspre Cortina dAmpezzo, surprinsă din Forcella Zumeles, termenul italian de forcella având înțelesul de furcă, similar, ca înțeles, cu românescul șa, sau cel de tarniță.
„Pe creasta cea mai de sus se ivea o stâncă galbenă, înaltă poate de o sută de metri, numită Corno del Vecchio, pleșuvă și roasă de ani, ce avea un aer posomorât care nu atrăgea simpatia.” – Dino Buzzati; Secretul pădurii bătrâne
„Barnabo a atins vârful. Dar ce i-a rămas? Acolo unde cu câteva ore mai devreme răsunase vocea lui de acum nu se afla decât vântul.” – Dino Buzzati; Barnabo, omul munților
Și în ciuda efemerei treceri pe verde, pe sub albastru, vin cu un „rug de munte”: Dacă dă Domnul bine, când a veni primăvăruța, haideți să ne „luăm munții și pustiile-n cap”, urcând „în creierii munților” și „prin munți și văi” să deschidem larg brațele sufletului și să ne bucurăm, recunoscători, că respirăm.
De ce în munți? Pentru că muntele, ca vârf al verticalei și capăt al ascensiunii omului, cheamă întotdeauna spre înalt și spre curat. Pentru că muntele este brâul de mijloc al clepsidrei noastre viagere, locul de întâlnire al materiei cu spiritul. Pentru că, pășind pe poteci de piatră, ne acomodăm cu drumul devenirii ca „Munte de om”, urcușul învățându-ne cu stăruința și smerenia, cu mulțumirea izvorâtă din puținul esențelor și prilejuind tainice atingeri cu aripa fericirii lăuntrice.
Iar în sprijinul unei inspirate sublinieri : „fără munte, cerul s-ar prăbuși pe pământ”, reamintesc că și credința creștină s-a născut și a crescut prin munți: al poruncilor (Muntele Sinai), al potopului (Muntele Ararat), al predicilor (Muntele Fericirilor), al schimbării la față (Muntele Tabor), al cinei cea de taină (Muntele Sion), al patimilor (Muntele Golgota), al înălțării la cer (Muntele Măslinilor), al păstrării Sf. Graal (Montserat)…
Până atunci, „Dereticați-vă inima, ca în ajun de mare sărbătoare!”