Pe timpuri (în urmă cu doar trei decenii, dincolo de care mi se pare o cu totul altă lume), pentru a da clienților posibilitatea de a releva nereguli și de a sugera soluții de îmbunătățire a activității, alăturat ușii de intrare în magazin te aștepta, atârnată de o sfoară, condica de sesizări și de reclamații. Și tot pe atunci, dacă la formarea caracterului contribuiau decisiv „cei șapte ani de acasă”, iar în culegerea de informații și însușirea de valori adevărate își aduceau preponderent aportul lecțiile și lectura, consacrând și o deviză: „ai carte, ai parte”, în zilele noastre (parcă se pretează și expresia zilele de apoi !!!), cum părinții sunt prea ocupați ori de altceva preocupați, de „educarea” copiilor se ocupă școala un pic, puțin mai mult anturajul, iar de restul internetul. Rezultatul: după cum îi e norocul fiecărui pui de om, căci în jungla virtuală, depinde covârșitor peste ce dă și cât de repede trece peste ce primește în coșul cotidian, de ajunge, bietul, ca lumea ce-l înconjoară să o perceapă nu cu propriile simțuri, ci prin mijlocirea ecranului, ce îi formează și părerile, și „principiile”, și perspectivele, și prejudecățile, și predispozițiile…, aleatoriu sau potrivit nu știu cărui algoritm.
Acestea fiind zise și plecând de la premisa că „un drac cel mai bine se alungă, atunci când nu se lasă dus cu textele Scripturii, dacă îl faci de râs și de batjocură, căci nu îndură să-l iei peste picior” (Luther), Clive Staples Lewis – celebrat în calendarul Bisericii Anglicane în data de 22 noiembrie, ca și învățător al credinței, dar care a fost, în fapt, un reputat profesor al universităților din Oxford și Cambridge – a scris și o savuroasă carte satirică, sub forma unor epistole trimise de un diavol experimentat unui demon începător, ce avea încredințată misiunea de a-i duce pe „MUȘTErii” în ispită, fără să-și dea seama, de a le stinge speranța și de a-i împinge pe panta disperării, de a presăra semințe de scandal și de a-i determina să acționeze la primul impuls…, din al cărui generos cuprins am ales pentru astăzi un singur fragment, vizând strategia de cultivare a urii conjugale.
„Dragul meu Amărel! (…) Regula la oameni e că, după ani de trai împreună, fiecare ajunge să găsească în celălalt tonuri ale vocii și expresii ale feței care îi repugnă cumplit. Folosește amănuntul. Fă-ți pacientul conștient până la durere de felul acela caracteristic. (…) Sugerează-i că ea știe cât de enervant e gestul și îl face tocmai ca să-l enerveze – dacă te pricepi, nici nu va observa cât de neverosimilă e presupunerea. Și, firește, nu-l lăsa să se întrebe dacă nu cumva are și el tonuri ori expresii care o pot enerva pe ea. Cum nu se poate vedea sau auzi pe sine, treaba nu e complicată. În viața civilizată, ura domestică se exprimă de obicei prin cuvinte care pe hârtie ar rămâne total inofensive (nu cuvintele supără), dar care rostite pe un ton anume, sau la un moment anume, devin la fel de violente ca un pumn în figură. Pentru ca jocul să nu piardă din avânt, aveți grijă, și tu, și Ghiborț, ca fiecare dintre cei doi nătărăi să aplice un standard dublu. Pacientul trebuie să pretindă că orice cuvânt de-al lui să fie luat drept ceea ce e, dar să judece spusele ei cu cea mai acută suspiciune, descifrând intenții ascunse în spatele fiecărei inflexiuni și pe dedesubtul fiecărui context. Iar ea trebuie încurajată să facă la fel. Așa încât, după fiecare ceartă, și unul, și altul să plece convinși, sau aproape convinși, că sunt total nevinovați. (…) Cu afecțiune, unchiul tău, Sfredelin! ” – Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, C.S. Lewis, Editura Humanitas, 2023
În schimb (și în contrapondere !!!), așez alăturat și câteva pasaje dintr-o carte excepțională, chiar dacă e medievală, scrisă de un voievod muntean, declarat sfânt și de care sunt oarecum legat spiritual, mama dăruindu-mi viață tocmai în ziua de praznic a Domniei Sale în calendarul creștin ortodox. Și deși a cârmuit doar nouă ani (1512-1521), acest MARE DOMNITOR a lăsat în urmă: Mănăstirea de la Curtea de Argeș (ctitorită în 1517), Catedrala Mitropolitană din Târgoviște (sfințită în 1521) și, mai ales, un îndrumar, cu aură universală, de învățături filozofice, morale, etice, diplomatice…, deși a fost conceput ca manual de educație pentru fiul său, cu sfaturi pertinente despre credință și despre comportament, rodul cugetărilor sale probând și altceva: că după venirea pe lume a copiilor averile și poverile își pierd dreptul de preemțiune, primând creșterea și educarea generației viitoare.
Credința că cineva e deasupra ta, în fața căruia, cândva, vei răspunde, îl determină pe om să fie mai prezent, mai atent și nu-i cum să nu devină mai bun: „Iubitul meu fiu! Mai înainte de toate se cade să cinstești și să lauzi neîncetat pe Dumnezeu, Cel mare, și bun și milostiv, și ziditorul nostru cel înțelept, și ziua și noaptea, și în tot ceasul, și în tot locul.” – Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura MondoRo, București, 2016
Turnul Chindiei din Târgoviște – orașul uitat al României, sau poate nu chiar, dar cu certitudine nepus, pe deplin, în valoare, precum au procedat bulgarii cu pitorescul Veliko Tărnovo, deși Târgoviște a fost capitala Țării Românești până în anul 1659, când domnitorul Dimitrie Ghica a decis mutarea la București.
Dacă dragoste – și dreptate – nu e, nimic nu e: „Fraților, judecați cu dreptate, și prietenii, și străinii, și pe cei mari, și pe cei mici; de nimenea să nu vă fie rușine, că judecată a lui Dumnezeu este. De aceea, fie-ți grijă și frică de slujba dată în mâna ta. Că nimic n-ai adus cu tine într-această lume, nimic nu vei lua.(…) Așadar, să păziți dreptatea și judecata precum zice Proorocul: „Fericiți sunt cei ce păzesc judecata și fac dreptate în toată vremea și mustră pe cei ce judecă strâmb.” – Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura MondoRo, București, 2016
Biserica Mare Domnească a Adormirii Maicii Domnului.
Grea este datoria celui chemat să hotărască asupra vieții și avutului semenilor săi, iar acest lucru trebuie adânc înrădăcinat în sufletul împărțitorului de dreptate: „Fătul meu, judecata are două lucruri: unul spre pagubă, iar altul spre ușurare și spre izbândă. Și numai domnul care le va judeca drept, acela-i domn adevărat și unsul lui Dumnezeu, și va dobândi lumina care nu va trece niciodată. (…) Pentru aceea, fătul meu, și voi, fraților, când veți vrea să ieșiți la judecată în divan, întâi vi se cade să vă rugați Domnului, ca să vă fie întărire, și așa să ziceți în rugăciunile voastre: „O, Împărate, Cela ce ne-ai ales pe noi, din toate zidirile tale, să fim unșii tăi, ca să împărțim dreptatea fără fățărnicie, de la tine cerem să ne întărești cu tăria Ta, și să ne împaci inimile, și să ne deschizi ochii, și să ne dai judecată dreaptă…” – Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura MondoRo, București, 2016
Dacă în România de astăzi, mare parte dintre consilieri sunt tineri activiști de partid răsplătiți cu un servici, marii conducători ai lumii s-au înconjurat cu înțelepți, iar înțelepciunea (și competența!) vine odată cu vârsta, cu experiența: „Pentru aceea, fătul meu, tot cela ce va asculta de sfatul tinerilor și al copiilor, acela niciodată nu se va bucura, iar cela ce va asculta de sfatul bătrânilor celor înțelepți, acela nu se va căi, că, iată, este zis: „Întreabă pe tată-tău, și-ți va da un sfat bun, și spune bătrânilor tăi și-ți vor da învățătură bună”. (…) Drept aceea, fătul meu, să respecți bătrânețile și căruntețele, și de sfatul lor să nu te sfiești, nici învățătura mâne-ta să nu o lepezi.” – Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura MondoRo, București, 2016
Curtea Domnească din Târgoviște – încărcată de istorie, locul ce a însemnat ACASĂ pentru Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Radu cel Mare, Mihai Viteazul… Și tot aici Neagoe Basarab a scris cartea din care astăzi am citat.
Și închei cu treptele devenirii, destinația și sensul ascuns al vieții: „Toate le socotește și le gândește, și cu cele bune te îngrădește, iar cele rele tu le leapădă. Însă nu le vei putea socoti, dacă nu vei face lucrurile cu dreptate. Că, mai înainte de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilință și plângere, iar plângerea face frică, și frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, și dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii.” – Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura MondoRo, București, 2016
Doamne, ce lucru mare: să ai doar nouă ani de domnie și să lași o dâră groasă de lumină în veșnicie! Câtă vrednicie!
Vrednic este!