Nu e un simplu titlu de film, ci o încercare de creionare a impresiilor de călătorie culese de curând. Și o spun limpede, încă din start, că e doar o încercare, căci pentru a descoperi, întrucâtva, spiritul unui loc nu este suficientă o scurtă vacanță de vară, ci și integrarea în comunitate, și traversarea celor patru anotimpuri, și lăsarea simțurilor să culeagă, fără zăbavă, toate emoțiile stârnite de sunete, de parfumuri, de gusturi, de priveliști, de tradiții și de legende, căci frumusețea unui loc nu constă doar în ceea ce vedem, ci mai ales în ceea ce simțim în răstimpul petrecut acolo. Și asta pentru că spiritul unui loc, deși facil de simțit, este dificil de descris și de definit, chiar și dincolo de deslușirea înfăptuită după decantarea treptată a amintirilor. Și e neîndoios că oricare loc nu rămâne doar un punct de pe hartă, ci și o anume stare, o poveste încă nescrisă și, în final, o părticică din noi, fiindcă sunt locuri care ne liniștesc și altele care ne inspiră, ne provoacă, ne recadrează ori ne trezesc nostalgia unor vremuri pe care nu le-am trăit și despre care numai, cândva, am citit.
Și încep prin a rosti răspicat că Scoția mi-a evocat Maramureșul, iar elementele comune surprinse nu sunt doar situarea pe hartă, drept Țări de Sus, ori dârzenia dovedită în lupta pentru demnitate și libertate (dusă de scoțieni pentru neatârnare și de dacii liberi – și urmașii lor – împotriva subjugării) sau lada de zestre a tradițiilor și obiceiurilor, păstrată până astăzi cu sfințenie, ci și caracterul plin de tărie al oamenilor: croiți dintr-o bucată, cuvântul dat fiind lege, bunul-simț la el acasă, și loialitatea la fel, iar ajutorul acordat fără a fi solicitat (și haina de pe ei o dăruiesc!), dar până la o adică, când nimic nu mai contează și totul se justifică. Sigur, sunt și câteva diferențe de nuanță: dacă unii au castele crenelate de piatră, ceilalți au înălțat biserici de lemn cu turle țuguiate; dacă unii fac whisky, ceilalți horincă, dar tuturor le place să petreacă și să glumească; dacă unii poartă kilt, din tartan (de lână), ceilalți gaci de pănură, dar din unul și același considerent : pentru a fi liberi în mișcări și la adăpost de ploaie; dacă unii cântă din cimpoi, alții din ceteră și zongură, fără să le pese dacă cumva sunt luați în râs. Iar peste toți și peste toate plutește, ca un corolar, mândria de rădăcinile lor, de identitate și de comunitate. Și ce sentiment înflăcărat încerci când întâlnești aproape pretutindeni: „Mândru să servesc Scoția”!
O probă de modestie și trăinicie e și floarea națională a Scoției, CIULINUL, ce reprezintă un vechi simbol național, folosit de peste șapte secole, inclusiv pe monede, totul plecând de la o legendă. În timpul Bătăliei de la Largs, un grup de războinici vikingi ce încercau să atace pe ascuns tabăra scoțiană au călcat desculți pe un câmp plin de ciulini, iar strigătele lor de durere au alertat străjile, salvând țara de la o invazie surpriză. Dar ciulinul reprezintă nu doar rezistența și curajul scoțienilor, ci și faptul că natura, ce le ține partea, merită respectată și prețuită la cel mai înalt nivel. Și o fac, cu deasupra de măsură.
Capitala Edinburgh mi s-a părut locul în care istoria respiră în fiecare zid și se resimte acut la fiecare pas, sens în care spiritul acestui oraș este aproape imposibil de confundat: misterios, romantic, gotic și profund istoric. Acolo, pe străduțele înguste și pietruite, printre siluetele clădirilor de altădată, bine păstrate, trecutul nu pare niciodată prea departe și nici prea greu de dezvăluit. Și mai e ceva ce merită subliniat: modalitatea în care acest oraș rămâne rafinat și, totodată, cenușiu, agitat și, deopotrivă, melancolic, modern și, în același timp, medieval.
Palatul Regal din Edinburgh
Cetatea – sufletul de piatră al Scoției, durat pe Castle Rock, impunătoarea stâncă vulcanică de pe care scoțienii și-au afirmat identitatea și și-au apropriat libertatea.
Orașul Glasgow, l-am receptat ca pe un oraș cu personalitate puternică, în care te frapează și îmbinarea, bine potrivită, dintre stilul arhitectural georgian și cel industrial, dintre tradiție și actualitatea culturală; și lipsa aglomerației urbane, datorată metroului inelar și a trenurilor de suprafață ce ies la larg, în rază de soare, pe culoare adâncite, abia perceptibile; și atmosfera veselă și spontană de vineri și de sâmbătă seara din puburi, unde lumea intră pentru a socializa, cu titlu de răsplată după o săptămână de muncă; și mai ales nonșalanța stradală a locuitorilor. În ce privește vestimentația, am remarcat că se poartă pelerina (nu umbrela ce ar ține ocupată o mână), pe care scoțienii o au mereu la ei, căci vremea e schimbătoare și cu relativ mari diferențe de temperatură, astfel că nu o dată zărești trecând nepăsători unul pe lângă altul oameni îmbrăcați văratec și alții îmbrăcați gros, în raport de ora la care au ieșit în oraș și de cât intenționează să rămână. Referitor la atitudine, mi s-a părut una de altitudine, serioasă, discretă, cumpănită, lipsită de gesturi teatrale și tonalități intenționat ridicate.
Merchant City – Vechea piață a comercianților din Glasgow
Universitatea Veche din Glasgow – clădirea fiind decorul folosit în nenumărate producții cinematografice, unele realizate chiar recent.
Catedrala din Glasgow
Ballmoralul este, cu certitudine, un loc cu totul special, în care istoria pare că doarme adânc cu capul în poala naturii scoțiene, sau altfel spus: în care eleganța regală își dă întâlnire cu simplitatea decorului natural. Și totuși, o natură în stare pură ce ne amintește că măreția nu vine doar din fast și din ceremonii, ci și din bunul-gust al creației divine, și din buna-preocupare de gospodărire regală.
Obanul, așezat fiind pe malul Atlanticului, mi s-a părut un oraș cu suflet de mare și care privește mereu în zare, putând fi perceput și ca o poartă maritimă spre sufletul Scoției. Acolo am simțit pregnant că lumea e largă și libertatea are miros de sare de mare.
McCaig Tower – monumentul emblematic al orașului Oban, de formă circulară, asemănătoare cu Colosseumul roman, de unde se deschide o panoramă superbă asupra portului și a insulelor înspre care se îndreaptă feriboturile.
Pitlochry e farmecul întruchipat al liniștii scoțiene. Un orășel pitoresc durat – și păstrat – în stil victorian, cu priveliști ce par desprinse dintr-o veche carte poștală și care te cucerește prin timpul tăcut, prin naturalețe, prin acuratețe, prin frumusețea simplă și uitată a vieții…
Și mai are ceva: Blair Athol Distillery. Papilele gustative merită să-i treci pragul.
La scoțieni am mai remarcat un lucru, destul de evident înfățișat: respectul pentru trecut și pentru înaintași.
Cimitirul Serenity Garden de lângă Holy Trinity Church (Pitlochry) – un spațiu verde de reculegere, de relaxare și de reflecție, printre pietrele funerare vechi și crucile în stil celtic. E impresionant cum reușesc scoțienii să facă, chiar și dintr-un cimitir, un loc fermecător, cu băncuțe așezate roată la umbră deasă și un pârâiaș ce susură între două maluri de piatră clădită, cimitirul preschimbându-se în parc și primind o aură intimă, domestică, deloc respingătoare.
Glasgow Necropolis – un adevărat muzeu în aer liber al epocii victoriene, chiar dacă e vorba, în sine, doar de mausolee, statui și sculpturi funerare ori impozante morminte din granit și marmură, dar devenite de mult istorie, pe care scoțienii pun mare preț și o pun mereu în valoare.
În Munții Arrochar Alps, am dat peste o trecătoare montană deosebită, ce desparte spectaculoasele văi Glen Croe și Glen Kinglas. E faimoasă nu doar pentru traseele turistice ce pleacă spre inima Parcului Național Loch Lomond, ci și pentru denumirea purtată: Rest and Be Thankful – „Odihnește-te și fii recunoscător” că ai urcat și tu cu bine pe drumul făcut, cu mari eforturi, de către strămoși.
Vădit este și cultul eroilor la scoțieni. Și o fac nu doar formal, ci temeinic și în chip admirabil.
Calton Hill din Edinburgh – Monumentul Național al Scoției, inspirat de Partenon și construit în memoria eroilor scoțieni căzuți în războaiele napoleoniene.
Memorialul Național de Război al Scoției e dedicat, cu nume și prenume, celor care și-au pierdut viața luptând pentru Scoția, în cele două conflagrații mondiale și alte fronturi militare ulterioare. În acest mod, Cetatea din Edinburgh, unde este amplasat memorialul, comemorează, cu respect și recunoștință, nu doar victoria Scoției, ci și sacrificiul oamenilor care și-au dat viața pentru țară.
Un real prinos de recunoștință, exprimat și în monumente impresionante, înțeleg să aducă scoțienii și marilor creatori de conținut literar: Sir James Matthew Barrie – autorul romanelor Peter Pan și Țara de Nicăieri; Sir Arthur Conan Doyle – renumit pentru crearea celebrului detectiv Sherlock Holmes; Sir Walter Scott – ce a croit veritabile nestemate literare de sorginte scoțiană: Ivanhoe, Rob Roy, Waverley…, toate despre clanuri, castele, cavaleri, onoare, loialitate, iubire, libertate și identitate națională. Și lista rămâne exemplificativă.
Scoția e vie și verde, căci apă e pe întreg cuprinsul, se repede bogat de pe versanți, se adună-n lacuri și curge neîncetat, în cruciș și-n curmeziș.
Dacă în orașe ritmul vieții e oarecum mai alert, în rural e aproape lent, timpul având parcă altă dimensiune și curgând altminteri, fără să alerge-n zadar. Printre coline, unite de drumuri înguste, se simte o liniște adâncă, și chiar o anume izolare, dar nu una sinistră sau apăsătoare, ci calmă și caldă, senzație conferită și de traiul tihnit al cornutelor. Cresc cu mieii – respectiv vițeii – lângă ele, în terenuri împrejmuite, fără păcurari care să le zorească cu bâta, așa că una paște, iar alta rumegă-n voie așezată ori contemplă îndelung stejarul secular din culmea dealului. Și preparatul culinar tradițional, Haggis-ul, vine tot din satul scoțian, fiind o budincă (drob) din măruntaie de oaie, condimente locale și crupe de ovăz prăjite.
Scoția este și liniștea munților învăluiți în ceață, aburi ce dau acestui tărâm un aer de vis, de basm.
Și cum poetul național al Scoției, Robert Burns, are o poezie ce subliniază specificul vieții acestor munteni, printre ultimele fotografii selectate – unele cu caracter personal – postez și aceste versuri, ce mi s-au părut reprezentative și deopotrivă educative, fiindcă cu toții avem câte ceva de învățat din ele.
„M-ajung cu puțin, că mă bucur de multe / Și uit de năpaste mari și mărunte, / Le scutur din cârcă, mai iute să-mi treacă, / Îi trag o cântare și-un gât din bărdacă.” – Robert Burns, Puținul meu mi-ajunge
„Puterea nu-mi scade când griji mă frământă, / Căci omul e vesel și viața e trântă, / Iar când libertatea din tașcă mi-o scot, / Nici regii-mpotrivă-mi nimica nu pot.” – Robert Burns, Puținul meu mi-ajunge
„Tot anul pe umeri car grijile-n sac, / O noapte cu cântec le vine de hac. / Ce rost are gândul la vechiu-nceput, Când ținta e-n față și greu-i trecut.” – Robert Burns, Puținul meu mi-ajunge
„De ce să-mi bat capul cu gloaba de soartă? / Ce vine se duce pe apa cea moartă: / Când rele, când bune m-au tot primenit, / La toate le-oi spune: Hei, bine-ai venit!” – Robert Burns, Puținul meu mi-ajunge
Cam la asta poate fi comprimat și sufletul scoțian: fericirea din lucruri simple, detașarea de griji, libertatea interioară…
Jos pălăria, Scoția !