Cu riscul, pe deplin asumat, de a fi calificate cele câteva nedumeriri personale drept o „părere de-o para”, sau altfel exprimat, o simplă opinie de doi bani – potrivită însă cu traducerea „mot a mot” a începutului de titlu: cuvântul para amintind de un ban turcesc de mică valoare ce a circulat în Țările Române, iar termenul de dox având și înțelesul de părere -, înțeleg astăzi să plec pe calea consemnării arătând că noi, creștinii, datorăm enorm orașului Niș (al treilea ca mărime din Serbia – după Belgrad și Novi Sad -, unde își are sediul Statul Major al Armatei Sârbe), căci aici, în străvechiul Naissus (sau Naissos), a adus Elena pe lume, în anul 274, pe viitorul împărat Constantin cel Mare, ce a fost declarat sfânt cu statut echivalent apostolilor, adică întocmai ca apostolii.
O vedere nocturnă spre orașul Niș.
Fortăreața turcească edificată între anii 1719-1723.
Lapidariul, cu vechile sale pietre funerare.
Moscheea, fără minaret, purtând denumirea de Bali Bei, din incinta fortăreței.
Și multe alte ziduri și monumente de aducere aminte.
Câte valuri de istorie au curs pe Poarta Stambul ?!
Tot în oraș dăm peste Turnul cu Cranii (sau Cela Kula), încorporat într-o capelă încă din anul 1892, cu mențiunea că din cele peste 900 de cranii, aparținând revoluționarilor sârbi, încastrate în zid, de către turci, spre înspăimântarea poporului, mai privindu-ne acum, tăcute, puțin peste 50, restul fiind preluate și îngropate, în bisericuța de alături, de către văduve și urmașii lor.
Revenind la punctul de plecare a acestei scrieri, respectiv la Împăratul Constantin cel Mare – pe numele său complet Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus -, fără a-l putea bănui de pragmatism, de un anume oportunism politic menit să asigure pacificarea societății, și fără a-i șterge din meritele sigure ce-i revin: Edictul din Milano, din anul 313, prin care a dispus restituirea proprietăților confiscate creștinilor și Primul Sinod de la Niceea (anul 325) ce a adoptat Crezul (Simbolul Credinței) și care a atenuat disensiunile dintre Bisericile Răsăritene (cu mențiunea că, în cadrul aprinselor dispute, Sfântul – devenit Moșul – Nicolae, episcop de Myra, pierzându-și firea, l-a pocnit cu pumnul pe Arie la auzul ereziilor rostite de către acesta), tot nu pot să nu mă întreb de ce Împăratul Galerius, cel care a emis primul edict de toleranță față de creștini, punând astfel capăt persecuțiilor asupra acestora, și Împăratul Teodosie, cel care a ridicat, de fapt, creștinismul la rangul de singură religie oficială, prin Edictul de la Tesalonic din anul 380, nu au primit aceeași atenție și același gen de recunoștință, de-a lungul veacurilor, din partea înalților prelați.
În același sens, mi se pare o vădită discriminare sădită, cu bună-știință sau numai din neștiință, și față de cei patru evangheliști, fără de care, cu siguranță, creștinismul nu ar fi, ca întindere și ca intensitate, ceea ce este astăzi, pe întreg mapamondul. Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (având ca simbol omul-înger, spre a releva necesara devenire) este trecut în calendar și sărbătorit, fără fast, în data de 16 noiembrie. Nu prea este omagiat și onorat cum se cuvine nici Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu (simbolizat de leul cel curajos, al cărui glas strigă în pustiu), fiind doar înscris în calendar în dreptul datei de 25 aprilie. Și Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (cu simbolul său: vițelul sacrificat în pilda fiului rătăcitor) nu e cinstit la adevărata valoare, fiind așezat parcă la rubrica diverse din 18 0ctombrie a calendarului. Iar data de 26 septembrie (când, întâmplător, este și ziua mea de naștere) a fost alocată, în aceeași notă de anonimat, Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, simbolizat de vultur și implicit de libertatea zborului, de iubirea divină. Ca atare, chiar făcând abstracție de suspiciunile legate de calitatea lor de martori direcți ai vieții Mântuitorului Isus Hristos (câtă vreme în primele secole învățăturile Domnului au fost transmise, preponderent, pe cale orală), de o coincidență de nume a celor patru scribi-cărturari, cel puțin Ioan și Matei, despre care se susține că s-au numărat printre cei 12 apostoli participanți la „Cina cea de taină”, ar trebui să beneficieze de o slujire specială, de o prezență vie în conștiința creștinilor, evangheliile celor patru simpli sfinți, înscrise în Noul Testament, făcându-l cunoscut – și recunoscut – pe Isus. Iar până la o eventuală înălțare în rang, parcă e și justificată zicerea: cei patru evangheliști au fost trei: Ioan și Matei, dar clopotele bisericilor nu bat, în glas de mare sărbătoare, nici măcar pentru ei.
De departe însă – dar și de aproape -, cea mai mare nedreptate a fost săvârșită împotriva altcuiva, fiindcă pentru a nu se arunca, cumva, vreo umbră de îndoială asupra imaculatei zămisliri, a fost împins într-un ungher teologic bunul Iosif Tâmplarul, înțeleptul Iosif Nazarineanul, omul la umbra căruia a crescut Isus și care a scăpat nevătămat, prin fuga în Egipt, de urgia guvernatorului provinciei, destăinuită în vis tocmai lui Iosif, care l-a luat degrabă pe prunc și pe mama lui și au plecat într-un dificil exil, dar în pofida acestor evidențe este așezat cu mult mai prejos de Ioachim și Ana (părinții Mariei), inclusiv în iconografia creștină și pictura bisericească. Chiar și pentru simplul – și singurul – motiv că a acceptat să ia în căsătorie logodnica însărcinată pe cale divină (deși i-a fost greu să creadă că autorul este Sfântul Duh), Iosif merită mai mult decât o figură ștearsă și mărginașă, fiindcă în absența acestuia întreaga istorie biblică ar fi sfârșit înainte de a începe, evreii obișnuind să omoare cu pietre orice fată „rămasă grea”, fără de cununie.
Totodată, în aceeași ordine de idei, fără a contesta canonizarea lui Constantin Brâncoveanu, reamintesc că acesta și-a câștigat – și păstrat – tronul Țării Românești, plătind dările sultanului, cu deasupra de măsură, și cumpărând bunăvoința dregătorilor acestuia cu grele pungi cu galbeni, primind la Constantinopol porecla de „altin bey” sau prințul aurului. Și marea lovitură dată de Pintea Viteazul în 10 iulie 1699, în hotarul satului Hordou, are legătură cu domnitorul Țării Românești, fiind prădat atunci un convoi de negustori aparținând lui Constantin Brâncoveanu, prada însușită cu acel prilej ridicându-se la uriașa sumă de 80.000 de florini, aproape cât impozitul anual al Transilvaniei. Prin urmare, nu-i de mirare că, invidios fiind pe bogățiile strânse de către Brâncoveanu și dând curs uneltirilor familiei Cantacuzino, al cărui descendent (Ștefan) a urmat pe tron și care l-au mituit pe marele vizir pentru a nu da dovadă de clemență, sultanul Ahmed a dat poruncă să fie aduși legați Constantin, cu fiii săi, torturați (pentru a declara unde și-a dosit comorile în Brașov și în Veneția) și, în final, decapitați, cu recunoașterea însă a unui fapt înălțător: domnitorul a refuzat trecerea la mahomedanism, cum au acceptat alți domnitori români pentru a scăpa de neagra năpastă. Și totuși, chiar dacă numai această ultimă circumstanță a cântărit în luarea deciziei decapitării, tot nu pot să nu mă întreb retoric de ce Arsenie Boca, ignorându-se legendele ce conțin câte un sâmbure de adevăr și, mai ales, pelerinajul nemaipomenit la mormântul său din Prislop, nu a fost declarat încă sfânt. Dar și poeții Vasile Voiculescu, Radu Gyr sau Traian Dorz îmi par îndreptățiți pentru sanctificare, și membrii „Rugului aprins” mi se par eligibili, precum și mulți alți martiri ai temnițelor comuniste, o parte fiind pomeniți, cu nume sau cu fapte bune, de către Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii.
Pentru toate aceste motive, revin iarăși cu întrebarea ce mi-a încolțit, de curând, în gând: Oare de ce ?!