„Ferice de cei ce păzesc legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme.” – Psalmii, 106 : 3
O singură dată-n viață, mi-a fost dat să fiu de față la trecerea zaiului, cum îi zic iloanii mici (provine, din câte se pare, din maghiarul zaj, cu înțelesul de puhoi) la torentul de ghețuri ce se crapă, scrâșnind din toate pojghițele, și se-ncalecă înfiorător, măturând albia râului și aruncând pe mal chiar și bolovani monumentali, iar rămășițele praznicului oferit, de-o prea grăbită primăvară, în amintirea iernii bogată-n zăpezi și ger năprasnic, ce este târâtă pe apa sâmbetei (unde toate se duc!!!) și care a stat o vreme zăgăzuită în munții cei cărunți, îmi sunt și astăzi vii, ca și imagine dezolantă, asemeni resturilor rămase în urma revoluției din decembrie 1989 ce a remodelat – și remobilat – radical matca societății românești.
Iar această libertate brusc redobândită, această descătușare de energii – nu toate de natură pozitivă – au atras asupra țării și un tsunami de patimi judiciare, de parcă la un semn (obscen!) și la unison (generând un colectiv frison) s-a decis punerea pe pauză a „iubirii aproapelui ca pe tine însuți” și lumea s-a dedat, inopinat, la judecat „care pe care, chiar și din motive oarecare”, dar în primul rând pentru „Noi vrem pământ”: cei din zona colinară urmărind reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor cooperativizate (o întreagă harababură), iar cei de la munte aducerea la zi a situației de carte funciară în care nu se mai operase în cele patru decenii și ceva de dictatură, dar care s-a derulat, cu nemăsurată ură, în complicate și costisitoare procese de succesiuni succesive, sfârșite, câteodată (chiar și-n satul meu natal), cu sapa-n cap.
Într-o atare stare, de dezagregare și de tulburare socială, nu o dată am aflat răsfirat, pe pragul instanței, câte un pumn din țărâna înflăcărat disputată (coborâtă din deal, într-un colț de năfrămuță și „bozgonită” de te miri care mare vrăjitoare), iar atmosfera în sala de judecată era, în acele vremuri, una extrem de tensionată: ochi întunecați, încărcați de răutate, de suspiciuni că judecătorul a fost cumpărat; buze, încadrate în chipuri ridate, ce mărunțeau rugăciunea Sf. Anton, de dobândire a câștigului de cauză la judecată; răbufniri necontrolate, înțesate de insulte, de blesteme rostite cu pumnul ridicat și însoțite, pe alocuri, de pledoarii populiste, neavenite, menite să capteze clientela… Desigur, e menirea judecătorului să se afle prins într-o luptă de idei (pe aspecte de încadrare, de interpretare, de probare…), între reclamant și pârât, între inculpat și partea vătămată…, dar atunci era cu totul altceva, se ivise vremea facerii Lumii Noi, a genezei capitalului, iar cheagul era cules cu brațele redevenite îngrozitor de acaparatoare ori chiar răzuit cu ghearele de pe întreg cuprinsul lipsit de reguli clare, în FărăDeLegi.
Cu schemele de personal păstrate, parcă dinadins, subdimensionate, volumul de activitate al instanțelor de judecată a fost, ani în șir, unul de-a dreptul covârșitor, cu ședințe alcătuite din cincizeci, șaizeci sau chiar peste o sută de dosare și judecăți ce se desfășurau zi lumină, și uneori până noaptea târziu. Și asta nu era tot, căci nu tu legislație integral desfășurată și situată la un singur click distanță, ci doar o mapă cu Monitoare Oficiale pentru fiecare instanță; nu tu diverse portaluri de jurisprudență gen Sintact.ro, Juridice.ro, ReJust…, ci numai câteva culegeri de practică judiciară; nu tu birouri confortabile și calculatoare pentru redactare, ci numai mașini vechi de scris, ce țăcăneau asurzitor, câte cinci-șase într-o încăpere și care nu permiteau înlăturări sau adăugiri în conținut, fiind absolut necesare ciorne de considerente, scrise de mână (hand made!), de regulă acasă, fiecare judecător plecând de la serviciu cu o plasă, cu o plasă ticsită de dosare.
Nu intenționez să le plâng astăzi de milă, câtă vreme oricât a fost de rău sau de greu în acele vremuri de tristă restriște, nu li s-a părut și urât, având tăria de a-și duce traiul fără a se căina, dovedind caracter, demnitate, chemare profesională și neîngăduind ca roba să reprezinte un prilej de mărire, iar rolul deosebit de încărcat o lespede a deznădejdii, dar țin să subliniez că opinia majoritară, odată conturată, era respectată (fără a exista cazuri de orgolii exacerbate care să conducă la soluții diferite de la o sală de judecată la alta) și că fiecare hotărâre judecătorească reprezenta un act unicat, o creație originală, zămislită cu mintea proprie (mind made, aș zice – fără a putea plana suspiciuni de compilație, de folosirea unor surse de inspirație străine autorului) și călăuziți de un bun-simț juridic vădit, în absența căruia nu s-ar fi putut face față misiunii de împărțire a dreptății. Și când spun asta mă gândesc că generația de juriști care a activat și în secolul trecut – una de cărturari, căci erau înconjurați de cărți – nu au avut de traversat doar puntea ce da dintr-un mileniu în altul, ci de înfruntat trecerea între două lumi diametral opuse: comunism și capitalism, și implicit un set de coduri noi și un val legislativ debordant (ce ne-a întors pe dos, cu capul în jos), urmat de o perpetuă adaptare a actelor normative în vigoare, ceea ce a presupus pășirea pe tărâmuri noi, necunoscute, nestatornice și căi nebătătorite de jurisprudență. Nu a fost prea lesne să te orientezi prin desiș și pe o ceață legislativă, fără a întâlni minime semne indicatoare fixate de antecesori. Și de aceea, cu riscul de a deranja ori de a mi se răstălmăci spusele de către cei care au găsit zările gata limpezite și chestiunile în litigiu complet decantate, mă-ncumet să afirm că leatul de juzi ce a „tras la șaibă” în făgașul dintre secole a presărat pe poteca justiției (asemeni lui Hansel și Gretel, dar cu deosebirea că nu pentru folosul lor, ci pentru al urmașilor în profesie) acele pietricele-călăuzitoare, ingenios denumite precedente judiciare, marcând încet itinerariul de urmat.
Iar pentru cei puțini la număr care n-au ajuns, pe atunci, în Sala Pașilor Pierduți, sau poate și pentru cei care s-au perindat, dar au reținut numai ritmul infernal în care se lucra, țin să-i asigur că deși era legată la ochi – pentru a nu conta cine se prezintă în fața sa și pentru a se putea astfel respecta cerința de nepărtinire – Justiția nu era o jucărie, cu cheiță, care bâjbâia, pe dibuite, după adevărul judiciar (cu sensul de reflectare justă, însă aproximativă, a realității), ci cerceta starea de fapt și de drept cu ochii minții, de pe înălțimile spiritului, în timp ce ținea cumpăna dreaptă, fixată pe verticalitatea unor legi la fel de relative. Și pentru a putea desluși mai bine înțelesul de adevăr judiciar, de adevăr cu caracter relativ, pentru a oferi un sens pe înțelesul tuturor, mă-ncumet să spun că, pe atunci, în procesele judiciare se derula jocul „De-a v-ați ascunselea” (sau poate și mai sugestiv Rece, cald, frige…) mai abitir ca niciodată, împricinații înfățișând instanței numai jumătăți de adevăr, înveșmântând în foi suprapuse, ori tăinuind după uitate acte sau fapte, porțiunile care nu le conveneau, care nu erau în interesul lor, instanța fiind însă datoare să cerceteze, să dezvăluie, să cântărească… Și să nu omitem disconfortul pe care îl încerca atunci când legea era de partea unuia, și dreptatea era de partea celuilalt; când actul normativ incident era neclar și incomplet, dar asta nu o deroba de la dezlegarea cauzei cu care a fost investită.
O credință neclintită, trecută sub tăcere…
După cum bine se știe, Turnul Dogarilor este singurul care a supraviețuit, în chip miraculos, din zidurile Cetății Bistrița, și într-o bună zi, examinându-i mai atent fizionomia, și în special gura care tace și ochii expresivi pe sub care se scurge alaiul (zaiul) gâlcevitor al lumii, m-a dus cu gândul la o altă denumire ce i-ar putea fi dată: Turnul Dogilor, cu înțelesul de magistrați, câtă vreme li se pretinde să fie solitari și pe deopotrivă de solidari; să stea deoparte, dar nu atât de departe pentru a se rupe de realitate; să se înalțe deasupra a toate câte sunt, pentru a putea beneficia de o firească privire panoramică, dar a fi pus mai sus nu înseamnă nicidecum a fi și mai presus de lege, de principiile morale primordiale. Nu-i așa că se vrea să fie mai mult decât un om ?!
Și cum în 17 martie e sărbătorit Alexie, omul lui Dumnezeu, adică un om obișnuit ce s-a dovedit a fi bun, cinstit, de treabă…, deziderat ce trebuie avut în cătarea profesională nu doar de către magistrat, mi-a revenit în minte rugăciunea unui judecător adresată nemijlocit Marelui Creator, asta și pentru că, din câte cunosc, magistratul nu are un sfânt protector, cum îl au avocații pe Thomas More, ce a trăit în sec. XV-XVI-lea și care a fost canonizat în anul 1935. Poate n-ar fi lipsit de sens să ni-l însușim pe Sf. Cuvios Alexie, mai ales că rugăciunea ce-i este adresată începe cu „… omule a lui Dumnezeu Alexie, care cu sufletul stai în cer înaintea Tronului Domnului, iar pe pământ săvârșești fapte cu harul cel dat ție de sus, caută cu milostivire la cei stau înaintea ta și se roagă cu umilință, cerând de la tine ajutor și acoperire…” – o scenă tipică, cotidiană a justiției, unde un om ca toți oamenii e ridicat deasupra semenilor săi și îndatorat să-i judece cu dreptate, fără a înregistra nici o urmă de orgoliu, nici o umbră de vanitate și fără a uita, nici o clipă, că deși poziționat la înălțime este slujitorul celorlalți.
Și pentru a înlătura, întrucâtva, perspectiva proiectată, nu o dată, în societate asupra judecătorului: de om cu „hirea de hiară” (cum ar spune Miron Costin), readuc astăzi în primplan câteva fragmente din acest text ce explorează, cu emoție, universul judecătorului, atribuit Codului lui Iustinian (din anul 533), respectiv celebrelor sale Digeste (o compilație de comentarii cu autoritate aparținând marilor juriști romani din perioada clasică și având rol de unificare a practicii judiciare) și care a fost publicat, pentru întâia dată, în anul 1921, în Pandectele Săptămânale, în traducerea din limba franceză a Dr. George Surdu.
Acestea fiind zise, propun să pornim la drum, la drum drept și să luăm aminte: „Doamne, eu sunt unica ființă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia ta; puterea de a condamna sau achita pe semenii mei. În fața mea, persoanele se înclină; la cuvântul meu aleargă; la vorbele mele ascultă; poruncilor mele, ele se supun; la sfaturile mele ele se împacă, se despart sau își părăsesc bunurile lor. La semnul meu, ușile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau se deschid, pentru libertate. (…) De hotărârea mea depinde destinul multor vieți.(…) Ce grea și teribilă povară ai pus, Doamne, pe umerii mei!”
Fă-mă Doamne părtaș al înțelepciunii tale și rogu-te fierbinte: „Ajută-mă, Doamne, ca să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreția acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte și măririle deșarte să nu mă încurajeze. (…) Fă din toga mea o manta incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care rănește, ci să fie săgeata care indică traiectoria legii, pe drumul justiției. Ajută-mă, Doamne!”
Cuget curat, inimă înfrântă, conștiință neatârnată…
Revarsă lumina cumpătării peste nevrednicul tău slujitor și „Fă-mă să fiu drept și hotărât, cinstit și curat, moderat și blând, deschis și umilit. Să fiu necruțător față de greșeli, dar înțelegător cu cei care greșesc. Prieten al adevărului și ghid pentru cei care-l caută. (…) Ajută-mă, Doamne, să alin foamea și să astâmpăr setea lor după dreptate. Ajută-mă, Doamne!”
Și cum zilnic pendulez între rațiune și simțire, între coborârea în infern și înălțarea la cer fă bine Doamne atunci „când momente din viața mea vor fi umbrite, când spini și pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde și pumnalul se va ridica să lovească; când machiavelismul și înșelăciunea se vor introduce în locul binelui și vor răsturna legile rațiunii; când ispita va întuneca gândirea mea și va tulbura simțurile mele, ajută-mă, Doamne!
Miluiește-mă Doamne și : „Când mă voi frământa în nesiguranță, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însuflețește-mă; când voi cădea, ridică-mă! Și, în sfârșit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în fața Ta, pentru ultima judecată, privește cu milă spre mine, pronunță, Doamne, Sentința Ta! Judecă-mă ca Dumnezeu. Eu am judecat ca om.”
Pentru toate aceste motive: „Purtați-vă cu înțelepciune! Luați învățătură, judecătorii pământului” (Psalmii, 2 : 10), inclusiv la pilda judecătorului nedrept (Luca, 1-8).
P.S Succinta retrospectivă mi-a fost prilejuită de plecarea prematură și discretă, dintre noi, a doi judecători care au atins pragurile prescrise, printre rânduri, de statut: om de omenie, om între oameni, un om și jumătate…