Mă-ndreptam spre „Kolojvari”, via Braniștea, și trecusem deja de intersecția ce duce la Dej – pentru întâia dată hotărâsem să ating Gherla prin Mintiul ei – când telefonul a început să sune insistent în geanta de umăr uitată pe bancheta din spate. Am oprit în prima parcare, întâmplător amplasată în fața unei biserici, dar cum anterior acestui moment gândurile îmi erau strâns legate de grijile puse pe ordinea de zi, nu luasem aminte în ce sat mă aflam, însă, pe parcursul conversației telefonice, aruncându-mi aiurea privirea, spre stânga, am întrezărit, răsărind din ceață, un șirag de ruine agățate de platoul ce se desfășura maiestuos pe deasupra caselor, imagine ce mi-a stârnit curiozitatea și m-a determinat să opresc motorul și să cercetez mai acătării, de afară, rămășițele zidurilor de odinioară.
Și cum din biserica cu siluetă inedită, lângă care am oprit, răzbătea potolit slujba de liturghie, săvârșită în Postul Paștelui – anul Domnului 2024, am intrat încet, m-am așezat cuminte în ultima bancă și cu palmele puse căuș sub bărbie și ochii închiși am ascultat sfârșitul rugăciunii, după care, cu plăcută surprindere, am descoperit un preot deosebit de amabil (merită relevată și o coincidență – 1993 fiind pentru amândoi anul de absolvire al facultății: eu, Dreptul, Domnia Sa, Teologia) și de un paraclisier la fel de binevoitor, de la care am aflat că zidurile ce se zăresc aparțin Castelului Korniș din Mănăstirea, satul cu două biserici străvechi, iar pentru deplina edificare mi-a fost oferită și o carte: Mănăstirea – studiu monografic, de Augustin Pădurean, publicată de Editura Risoprint, Cluj-Napoca, în anul 2007.
Și uite așa, după o binecuvântată pauză de călătorie, mi-am continuat itinerariul și pe aleea minții, cugetând la carențele de perspectivă și, implicit, la cusururile ce grevează imaginația omului, căci ademeniți fiind adesea de exoticele depărtări, ne-nchipuim că doar ele ne pot împlini și obișnuim să privim neimpresionați, pe deasupra locurilor și lucrurilor din imediata vecinătate, poate la fel de valoroase, dar nu și aidoma de valorificate public și de abil evidențiate, tot așa cum, abia când i se închid degrabă cărările, omul catadicsește să se oprească din alergat și din adunat, ori o face târziu, numai pe versantul celălalt, când coboară abrupt panta, iar poticnirea îi îngăduie să tălmăcească împrejurul, cu toate amănuntele sale fascinante, și precum e descoperit mugurul după ce trunchiul se scutură de frunzele veștede, iar ciripitul de pițigoi după plecarea la mare, la mare depărtare, a păsărilor (în)cântătoare. Și nu e singurul neajuns, ci o suită întreagă de metehne stau încuiate, în stare latentă ori într-o evoluție lentă, în sămânța sufletului, și care încolțesc și înfloresc de îndată ce se ivesc prilejuri potrivite de manifestare: ispita fructului oprit, precum și ramificațiile deja bătute-n cuie cutumiar: pasărea de pe gard, capra vecinului…; atracția aparențelor, căci nu miezul pare să conteze, ci coaja și ambalajul; tentația de a ne încolona la ușa pomului îndelung lăudat de mulțime; aplecarea de a ne alinia modei, chiar dacă „nu ne prinde” și înseamnă, de fapt, o nivelare identitară; pornirea instinctuală de a ne închina în fața blazonului și a etichetei; năzuința de a câștiga lesne; tendința de a ne arunca în prăpastie sau în fața trenului, ca oile, cu capul înainte și ochii închiși, doar pentru că „toți o fac” și asta înseamnă că „așa trebuie” și că e singura cale de urmat, chiar dacă e, în sine, una de sacrificat… Și poate, în final, ar fi necesar să subliniez acest caz particular, cu aură de specific național: nu prea știm să ne „vindem”, să ne prezentăm trecutul în ipostaze captivante și legende viu colorate generos răsfirate peste file genuine, ce rămân în veci străine.
Și cum sunt absolut convins că doamna mea îmi va reproșa că iar am divagat, revin la matca subiectului abordat și arăt că, după lectura cărții primită-n dar, tot drumul Clujului urmând, mi-am făcut iarăși de rând cu o pauză mare pentru a vizita ruinele castelului cu inorogi – până nu demult intrarea fiind străjuită de către doi mitologici unicorni – edificat, din câte se știe, pe zidurile unei fortificații medievale, de Kereszturi Kristoff, înzestrat cu acest domeniu, în anul 1553, de către principele transilvănean Ștefan Bathory I. Și mai trebuie subliniat că, în anul 1600, fiica Katalin s-a măritat cu Korniș Bodizsar de Ruszka, căsătorie ce a marcat, de fapt, începutul istoriei neîntrerupte, de peste trei secole, a familiei nobiliare Korniș la Mănăstirea, clădirea principală fiind bombardată în cel de-al doilea război mondial, prăduită pe principiul „fiecare ia pe ce pune mâna” și lăsată, cu indiferență, de izbeliște, ca vremea și vremurile să desăvârșească decăderea.
Și Biserica cu hramul Înălțarea Sf. Cruci (servind astăzi cultului ortodox), ce se înalță grațios, în stil gotic, în forme armonioase și linii suple, a fost edificată de către Kereszturi Kristoff, în cripta lăcașului și lângă zidurile sale mărunțindu-și veșnicia și ctitorul, precum și doisprezece dintre urmașii săi, cei mai însemnați de istorie, cu funcții înalte și diverse titluri, inclusiv academice, fiind Gaspar, Istvan, Szigmond, Elek, Janos, Ferencz, Antal, Ignacy, Mihaly, Gabor, Victor-Gheza…, o veritabilă dinastie nobiliară, peste care s-a depus praful uitării, prin sertarele necruțătoare ale istoriei.
Și asta nu e totul: pe lângă biserica de secol al XVI-lea, localitatea Mănăstirea mai are în portofoliul clădirilor monument istoric, în partea de vest a satului, pe o terasă înaltă înfiptă în malul drept al Someșului Mic, și o altă biserică de zid de secol al XIII-lea !!!, construită în stil romanic și al căror ctitori s-au pierdut definitiv în buzunarele încăpătoare și întunecate ale istoriei, dar care, conform legendei, reprezintă ce a mai rămas din primul așezământ monahal ridicat de către călugării benedictini. Că este așa o dovedește și prima atestare documentară a localității, cea din anul 1308, sub titulatura de SCENBENEDEK, o consacrare toponimică a Sf. Benedict (Sanctus Benedictus) – patronul spiritual al călugărilor benedictini, denumirea de Szent Benedek (în românește Benediug) fiind păstrată neîntrerupt până la mijlocul secolului trecut.
Și cum în această bijuterie arhitectonică aparte, realizată în lemn și-n piatră de mari meșteri rămași anonimi și având astăzi hramul Sf. Nicolae, se slujește ortodox în fiecare ultimă duminică din lunile mai-septembrie, dacă Domnul ne învrednicește cu sănătate și cu pace-n lume (cum adăuga, de fiecare dată, mama) anul acesta o să fiu, acolo, cândva, și eu.
