Rai de (C)rai

Iarna, las muntele cel mare-n pace. Obișnuiesc să spun că îl las în plata Domnului, să doarmă tun, să se odihnească, fără a-i conturba, cu bocancii mei greu încercați, posesia albei sale tăceri, așa că, în acest anotimp, mă iau și mă duc (niciodată singur!) pe câte un picior prelung de munte, doar până pe primul vârf de culme joasă, secundară ori numai pe creștetul unui deal înalt și izolat, ce oferă perspective alpine, de unde îl contemplu, ca la carte, de departe, stând deoparte…

Cum Domnul m-a binecuvântat cu dragostea de munte și cu prieteni trainici de munte, în Piatra Craiului am tot urcat, locul de campare stabilindu-l, de fiecare dată, la Plaiul Foii. Și fiindcă mi-a fost dat să-i calc, repetat, creasta golașă și zimțată, partajată în nordică și respectiv sudică de poteca intitulată „La lanțuri”; să-i cunosc brâiele de mijloc, umerii, termopilele, marile grohotișuri, cetățile impresionante de piatră, poienile închise, crucile, florile, caprele negre…, pot afirma astăzi, fără ezitare, că e „muntele cel mai cel…” și o reală piatră de încercare – sau chiar de poticnire – pentru montaniarzi, pentru că aici se înregistrează cea mai mică distanță, calculată direct pe pantă, între apogeu (ca punct culminant al Marelui Alb) și perigeu (reprezentat de valea ce curge pe la poale), fiind foarte dificilă luarea iute-n altitudine și coborârea, la fel de bruscă, la tabăra de bază, în cursul aceleiași zile. Irlandezul George Bernard Shaw spunea că „omul poate urca pe cele mai înalte culmi, dar nu poate să rămână acolo mult timp” și este adevărat, fiindcă vârful este doar o etapă – dar ce răstimp miraculos!!! – între înălțarea la cer și pogorârea la pământ, calea pe care omul poate exersa nu doar revenirea la situația inițială, ci și starea de resemnare, expresiv exprimată de coborâșul ce urmează, inevitabil, suișului pe culmișul de sub podeaua cerului, pe treapta ingenios etichetată „în floarea vârstei”, așezată în piscul ascensiunii existențiale.

De curând însă, am făcut ce încă nu făcusem și la care am visat de-o bună bucată de vreme: am încălecat creasta Pietrei Craiului, într-o tură de iarnă, cu punct de plecare de la Cabana Curmătura; cu urcare pe poteca ce duce la Șaua Crăpătura; cu cățărare pe hornul Vârfului Turnu (atenție: grad ridicat de dificultate); cu înaintare pe culmea zimțată prin Vf. Padinii Închise și Vf. Padina Popii (atenție: pe alocuri cu aspect de custură, extrem de expusă); cu ascensiune finală pe Vf. Ascuțit și apoi, cu coborâre pe poteca șerpuită, pitită pe culoarul strâmt al Colțului Scris (atenție: cu pericol de avalanșă, când zăpada stratificată e înmuiată chiar și de o singură zi călduroasă), și care virează scurt la stânga după care, pe curbă de nivel, prin codrul bătrân de brad, ne conduce către Cabana Curmătura, realizând astfel un circuit montan demn de prins la reverul memoriei orișicui și care a reprezentat, cel puțin pentru mine, apogeul de montaniard.

Acest superb răsărit, ivit după o noapte întunecată, înviforată și având în prim-plan Masivul Piatra Mică, mi-a reamintit de zicerea lui John Muir (poreclit John of the Mountains), americanul cu origine scoțiană și care este considerat „Părintele parcurilor naționale” : „Cât de glorios este salutul pe care soarele îl dă munților”.

Și după un scurt „Doamne ajută!”, ne înscriem pe verticala hornului, cu gândul la scrierile Mitropolitului Bartolomeu Anania: „Când te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns pe vârful muntelui să nu amețești. Și să știți că această a doua primejdie este mai mare decât cea dintâi. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune ca izvor de putere. Când ai ajuns în vârful muntelui uiți de ea”. Așa că, odată ajuns sus, am spus: „Mulțumescu-ți Doamne, că de mână ne-ai dus”!

E ceva solemn și măreț în influența munților. Ei ne învață să privim în sus și să admirăm cerul”, afirma, cu șapte secole-n urmă, poetul și prozatorul Francesco Petrarca, declarat cel dintâi propovăduitor al iubirii de munte. Și Craiul ne oferă destule prilejuri în acest sens, învățându-ne câte ceva și despre nimicnicie.

Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf”, cugeta Gabriel Garcia Marquez. Și mai cred că omul are nevoie dinadins de dificultăți pentru a se bucura, cum se cuvine, de reușită, iar ca să urci până în vârf de munte se cere neapărat și răbdare, și rezistență. Și nu doar atât, ci și să petreci noaptea de dinainte într-o încăpere cu paturi etajate și doisprezece sforăitori înrăiți, să urci cu o anume neliniște-n suflet datorată necunoscutului ce te așteaptă-n culme: Norii se vor destrăma? Ceața se va ridica? Zăpada o să fie suficient de înghețată? Vântul ne va împiedica oare să înaintăm?…, dar și cu siguranța că între membrii grupului nu e nimeni care să zică : „Nu contează, meri-nainte, până-n Funduri!” (căci așa se numește capătul sudic al Craiului) și că, în caz de împrejurări vitrege, vom decide, de îndată, să renunțăm și să lăsăm tura, dacă se va ivi vreodată ocazia, pentru altădată.

Munții sunt catedrale unde îmi practic religia”, spunea cândva alpinistul kazah Anatoli Boukreev, similar cu biblicul „Eu strig cu glasul meu către Domnul, și el îmi răspunde din muntele lui cel sfânt” (Psalmii, 3 : 4).

Vf. Turnu – 1923 m altitudine.

Și de cremene de-ai fi și tot ai încremeni în fața neasemuitei frumuseți, căci „Dumnezeu, când dă, dă ca un boier, cu măsură plină, clătinată, cu vârf” (Nicolae Steinhardt), de-l îmburdă-n rai și-l lasă pe bietul om fără grai, cu ochii înotând în lacuri de lină și deplină lumină.

În chip limpede, doar de pe vârf poți vedea cât de jos ai fost. Și o stare de calmă mulțumire te împodobește regește, sufletește.

Citisem pe undeva că doar pe vârf dai mâna cu Dumnezeu. Nu cred că l-am întâlnit, deși l-am căutat în fiecare pereche de ochi întâlniți pe cale, dar e la fel de adevărat că, nu o dată, m-am simțit copleșit de prezența lui și că era atât de aproape, și doar puțin mai în față, de parcă aș fi călcat pe urmele pașilor săi, întipărite pe cărărușa de culme argintat-înflorată.

Drumul până în vârful muntelui este întotdeauna mai lung decât credem. Să nu ne păcălim singuri, va sosi momentul în care ceea ce părea atât de aproape este încă foarte departe”, reamintea Paulo Coelho. Si nu rostea o noutate absolută, în același sens statuând sec și Seneca: „Ce credeam că era o culme nu era decât o treaptă: ni se întâmplă adesea”, căci și după un dâmb descoperi un deal, iar dincolo de el, la fel, esențial fiind să-ți amintești la timpul potrivit: „Ajunge. E mai mult decât destul și cred că e cazul să las alergarea și să iau aprofundarea”.

„Sus să avem inimile”! Măcar „o dată-n viață”, dacă o facem cu pietate, cu responsabilitate.

„Pofta la care am râvnit” mi-a încolțit în minte în urmă cu vreo doi ani, când am urcat ultima dată, pe timp de vară, în Crai și am traversat culmea principală, pornind de la Cabana Plaiul Foii, îndreptându-ne spre Vf. Ascuțit pe la Izvorul Căpitanului Orlovski, Refugiul Speranțelor, Brâul Ciorânga Mare…, și coborând la Cabana Curmătura, iar ulterior prin Prăpăstiile Zărneștilor.

Se zice că fiecare vârf de munte îți este la îndemână dacă continui să urci. Nu tăgăduiesc, dar trebuie să o faci numai dacă ești pregătit fizic și bine echipat, iar iarna, fără vestimentație potrivită, fără lucrurile de trebuință: piolet, colțari, cordelină, hamuri, cască, ochelari…, fără a obține, în prealabil, informații de la reprezentanții Salvamontului, de la cabanier, de la montaniarzi ce au coborât recent de pe muntele de care ești „îndorit” cu privire la grosimea și stabilitatea stratului de zăpadă, nu ai ce căuta pe munte. Iar referitor la durata și gradul de dificultate al traseului de urmat pe timp de iarnă, trebuie să te documentezi cum se cuvine, dar nu numai pe internet, ci și cu propriile simțuri, traversându-l mai întâi vara, în lung și-n lat, ori să fii însoțit de unul-doi părtași de munte ce l-au străbătut și încărcat de omăt.

Se mai spune că „întâlnirea cu tine însuți este cel mai înalt vârf”. Iar după ce străbați o astfel de culme îți vine să-ți șoptești: „Nu este muntele pe care îl cucerim, ci pe noi înșine” – Sir Edmund Hillary, Cuceritorul Everestului.

Pe Vf. Ascuțit – 2150 m altitudine, și rotindu-mi privirea, înspre toate zările alb-albăstrii ale pământului, îmi savurez izbânda, căci „Victoria este priveliștea întrezărită din vârful muntelui” (Antoine de Saint-Exupery). Și mărturisesc că a fost greu să-mi înfrânez și trufia, și exaltarea, deși știam că e cazul să nu scot nici un cuvânt, pentru a nu tulbura ordinea cerească: „Stau mut, nu deschid gura, căci tu lucrezi Doamne”.

Capetele noastre Domnului să le plecăm!”, refrenul de care trebuie să facem uz, în semn de mulțumire pentru vrednicie.

Și așa cum se-ntâmplă când conștientizezi cine te așteaptă dincolo de infinit, tot așa se lasă liniștea, peste suflet, când realizezi c-ai atins punctul cel mai înalt al unei profesii, al unei pasiuni… Ești în vârf, simți că mai sus nu poți urca și începi să mărunțești, potolit, sentimentul datoriei împlinite. Nu înseamnă nicidecum că te-ai golit de conținut, că te retragi, în caraPACE, la apogeul meritului și al renumelui, ci doar că ești mulțumit de ce-ai înfăptuit, că nu-ți dorești neapărat mai înalt, mai departe – dar, desigur, dacă o mai fi să fie câte ceva, indiferent de gradul de măreție, e bine primit – și că de aici încolo tot ce vei reuși să mai faci e doar un bon(us) de tezaur, ce trebuie degustat în tihnă. Iar dezideratul „în tihnă”, să știți dragii mei, nu înseamnă a trăi în trândăvie, ci a te debarasa degrabă de griji și a-ți recadra viața în culori vii. Că de aia am primit această permisie pe pământ, ca să ne rugăm și să ne îmbucurăm asemeni psalmistului David: „Doamne, călăuzește-mă și netezește-mi calea sub pașii mei…, și toată viața mă voi bucura și mă voi veseli”.

Și nu uitați, rogu-vă: nu urcați oricând și oricum, ci numai când se poate, fără riscuri exagerate – nebunesc asumate, căci Măria Sa Muntele e tot acolo și mâine, și poimâine…, iar cu el nu e de șagă.