„O, mintea, mintea are munți…”, ne reamintea, cândva, Gerard Manley Hopkins, preot iezuit și poet englez din epoca victoriană, rămas în memoria colectivă prin laudele aduse lui Dumnezeu prin mijlocirea imaginilor desprinse din natura înconjurătoare.
Și nu se referea la circumvoluțiuni, ci la mulțimea de munți monumentali: înalți, abrupți, întunecați…, pe care mintea – îngustă, întortocheată, cu limite de nedepășit – îi are de urcat pe calea devenirii umane înspre serenitate, întru desăvârșire, fiecare cu bocceluța și cu toiagul lui, pe cărărușa aleasă, pândită de prăpăstii personale existențiale, barată de pietre (sau chiar perete) de mai mare sau mai mică poticnire, de crevase mobilate (înnobilate) de dubii, de frici a la furnici…, dar ce ținut vrăjit, încărcat de magia dumnezeirii are el, omul-călătorul, de străbătut.
Și privind în această paradigmă, un pisc aproape de neatins, pentru omul de rând, mi se pare cerința iubirii aproapelui ca pe tine însuți, într-un chip absolut, adică perpetuu, fără rezerve și necondiționat, de purtarea celuilalt. Și dacă ne uităm atent cam toți, de-a lungul veacurilor, ne-am pierdut pe cale, de la brâul de mijloc al acestui munte către poale, dând drept dovadă că firea omului nu este capabilă să producă cantități suficiente de iubire genuină: naturală, curată, veritabilă, nedenaturată…, ca să aibă de dat, pe mână (ca dar manual), aiurea și aievea, la toți greșiții lui. Este extrem de dificilă întoarcerea celuilalt obraz, după o palmă primită-n public de la un contemporan pe care nu l-ai provocat? Și indiferența, aroganța deranjează, dar umilința doare, ca o rană rămasă deschisă într-o inimă nevinovată. Și e vorba, în speța supusă examinării, de o chestiune banală, faptele pe care semenul e în stare să le comită, dintr-un simplu moft, și mai ales la adăpostul unei mulțimi dezlănțuite, fiind inimaginabile, abominabile. Și totuși, cu câr, cu mâr reușești, odată cu trecerea timpului, să ierți și chiar să ștergi suferința cu buretele uitării, cum se pretinde. Dar se spune că nu e suficient, căci trebuie să ajungi să iubești chiar și ochii încărcați de ură. Și nu oricum: ci ca pe tine însuși, ca pe mama ta, ca pe copilul tău.
Și nu e singurul munte, cu grad sporit de dificultate, ce se înalță semeț în minte, căci adesea cădem în genunchi, paralizați de îndoielile lui Iov, de neputința de a înțelege, exprimată de Ieremia în cuprinsul plângerilor sale, pe versanții înțesați de ceața credinței, fiindcă nu prea ai cum, la un simplu pocnet de degete, să ajungi în punctul de a crede necrezutul și de a te încrede în NE(văzutul), cel scump și la vorbă (Doamne iartă-mă pentru exprimare!), nefiind la îndemâna oricui să treacă de pragul incapacității lui Toma (să nu uităm că el a fost totuși de față!) să-și închipuie chipuri și multe alte lucruri – și, totodată, să creadă în ele, până în ultima fibră a ființei sale – deși aproape toate sunt încuiate într-un strat dens de ceață. Oricum, ferice de toți cei care n-au văzut și au crezut, acordând o încredere oarbă, nepăsătoare de evidențe și de aparențe, contrară rațiunii ori plasată dincolo de fruntariile înțelegerii omenești, chiar dacă-s legate de chintesența realității, de infinitul sufletului… Și nu fac trimitere aici la cei săraci cu duhul, în sensul primar al expresiei, ci la cei care încearcă să vadă, câte un pic, cu duhul, urcând, alunecând și iarăși reluând urcușul pe panta inundată de ceața (ne)credinței. Ce să mai zic de muntele pe care stă înscris îndemnul: „Împarte-ți avutul, lasă-le pe toate deoparte și urmează-mă…”, eliberarea de orice ancoră îndesată, până la refuz, cu atașamente, materiale și spirituale, fiind cert contrară firii umane deprinsă să culeagă cu brațul și să dăruiască cât apucă între două degete. Urcând pe munte, cu rucsacul în spate, dobândești, pe măsură ce crești – în pasiune, abilitatea de a trasa granițele strictului necesar, de a statornici întinderea puținului care e mai mult decât îndestulător.
Și rămânând încă puțin, în aceeași zonă, crepusculară, chiar și solicitarea lui Cleanthes din Assos, înserată în poemul Imn către Zeus: „Condu-mă, Zeus, condu-mă, soartă, / Pe calea pe care mi-ai hărăzit-o, / Sunt gata s-o urmez! / Chiar de n-aș vrea și mult de-aș suferi, / Tot va trebui s-o urmez, / Căci vrerile sunt făcute de soartă, iar cei ce ezită sunt târâți de ea”, îmi pare tot un munte, unul de urcat numai de către cei cu înțelepciuni cărunte, căci o atare predestinare poate constitui un izvor de apatie (nu de apă vie!) și folosită, la judecata de apoi, ca o vădită cauză de înlăturare a caracterului de fărădelege al înfăptuirilor reprobabile: „Am fost un proscris, fiindcă așa mi-a fost scris”! Și tot un munte, răsărit pe încrețiturile de sub frunte, e și convingerea lui Marc Aureliu (din Către sine însuși) referitoare la noțiunea de resemnare, de acceptare stoică: „Ajungă-ți viața nenorocită, destul cu murmurele și purtarea-ți ridicolă! De ce ești neliniștit? Peste ce lucruri așa de nemaipomenite ai dat aici? Ce te face așa de îngrijorat? (…) Ci fii o dată mai încrezător și mai prietenos cu zeii! Totuna este dacă contempli o sută, ori numai trei ani, cursul lumii”. Și tot îndelungi străduințe necesită și atingerea culmii întreite, denumită Serenity Prayer, compusă din cele trei vârfuri-virtuți: seninătatea de a putea accepta lucrurile pe care nu le poți schimba, curajul de a le schimba pe cele care oferă această posibilitate și înțelepciunea de a face diferența dintre ele.
Dar și în spațiul traiului cotidian, mintea are mulți munți. Și starea de trezie, cârmuită de dictonul Carpe Diem: trăiește clipa, fără griji, doar aici și acum, ignorând trecutul și necăutând a întrezări ziua de mâine presupune luarea în altitudine, la fel presupunând și toleranța la suferință, și stăpânirea de sine în vremuri de restriște, și disciplinarea dorințelor… Ce picior prelung de munte necesită îmblânzirea instinctelor, alinierea lor la standardelor morale și legale, ce povârniș ai de urcat pentru a înfrânge teama de a NU fi la înălțime. Nu neapărat la înălțimea unui moment anume – deși ce costiță piezișă e și aceasta, ci la înălțimea profesiei – inclusiv de părinte, de pildă, sau la înălțimea așteptărilor pe care le ai tu și mai ales ceilalți de la bietul de tine. Și când te gândești că pe lângă munții cei mari ai minții, mai avem de urcat și dealurile inimii, și colinele sufletului, nu-i cum să n-ai mâncărimi în tălpi.
De curând am dat și peste „Munții din minte – Istoria unei fascinații”, aparținând scriitorului englez Robert Macfarlane și publicată de Editura Polirom în anul 2022, o carte ce tratează, preponderent, istoria de descoperire și de cucerire a munților, dar în care am aflat și câteva pasaje de meditație asupra muntelui și a mersului pe munte: „Echivalarea înălțimii cu binele este fără îndoială integrată în limbajul nostru și, în consecință, în modul în care gândim. Verbul a excela vine din latinescul excelsus, care înseamnă aflat la înălțime sau înalt. Substantivul superioritate vine din comparativul latinesc superior, care înseamnă aflat mai sus ca situare, localizare sau poziție. Sublim însemna la origine semeț, distins sau elevat. Și așa mai departe. (…) Ne construim modelele de progres pe un gradient. Avansăm în sus sau regresăm în jos. (…) Majoritatea religiilor funcționează pe o axă verticală, pe care cerul sau analogul lui e sus, iar antipodul jos. Prin urmare, să urci înseamnă, în mod fundamental, să te apropii de divinitate”. De ce? Pentru că ai altitudinea înserată în codul genetic, pentru că numai luarea în înălțime îți oferă ocazia de a zări mai departe, lărgindu-ți perspectiva panoramică și mărind capacitatea de a vedea de deasupra și, deopotrivă, de a conștientiza nimicnicia ta, în timp și spațiu.
Și tot din aceeași amplă lucrare înțeleg să reproduc un fragment ce surprinde satisfacțiile și beneficiile drumeției montane, chiar dacă o exersăm numai în mintea noastră: „Gustul succesului nu este singura plăcere pe care o trăiești la înălțime. Există o bucurie și în experiența senzorială a altitudinii: o euforie contemplativă, care nu are legătură cu reușita. Înălțimea transformă până și cea mai familiară priveliște în ceva străin. (…) Privește elementele unui peisaj de pe un vârf de munte și vor apărea foarte diferite – râurile seamănă cu niște panglici, lacurile cu niște lame de argint, iar stâncile cu niște particule de praf. Ținutul se reduce la motive abstracte sau la imagini neașteptate” (Robert Macfarlane, Munții din minte – Istoria unei fascinații), căci vârful de munte simbolizează evadarea și dorul de libertate deplină, de emancipare a spiritului.
În fundamentarea acestei idei, mai redau un argument expus de același autor: „Mai recent, vârful muntelui a devenit un simbol secular al efortului și al răsplății. A culmina înseamnă a ajunge la apogeul unei acțiuni întreprinse. A fi în al nouălea cer înseamnă a te simți nemaipomenit de bine. Sentimentul de împlinire pe care ți-l dă atingerea unui vârf de munte a fost dintotdeauna, fără îndoială, un element esențial al aspirației spre înălțime. Și nu este surprinzător – ce alegorie mai simplă a succesului decât ascensiunea unui munte ar putea exista ? Piscul reprezintă țelul vizibil, iar pantele ce duc într-acolo, încercarea. Când mergem sau ne cățărăm pe munte, străbatem nu doar distanța fizică a urcușului, ci și teritoriile metafizice ale luptei și izbânzii. Atingerea unui pisc este dovada palpabilă că ai învins adversitățile, că ai cucerit ceva…” (Robert Macfarlane, Munții din minte – Istoria unei fascinații), arta de a reuși în viață fiind pliată la fel, pe asumarea de riscuri rezonabile, pe înfruntarea primejdiilor întâlnite-n cale, pe depunerea unor eforturi susținute…
Dar dincolo de arta de a reuși în viață și de țelurile ori izbânzile puse în cătarea minții, purtăm în inimă, ca pe o veritabilă perlă tăinuită într-o scoică, Mount of Beatitudes, fiecare din cele nouă fericiri predicate aici de Iisus reprezentând, în fapt, câte un munte de încercat. Și să nu uităm că beatitudinea, starea aceea specială, de fericire plenară, de euforie permanentă, de indiferență față de împrejurările din jur, de încântare…, e altitudinea umană supremă, un adevărat Everest existențial, iar primii pași de făcut într-acolo sunt bucuria de a fi, pricinile de uimire…, mersul cu capul plecat, plictisit ori încruntat având valențele specifice unui gest de nerecunoștință față de șansa ce ne-a fost oferită.
