Dacă ne rotim privirea primprejur, vom afla tot soiul de conducători, mai mult sau mai puțin culți și competenți.
Stupide și surprinzătoare sunt însă schimbările care survin după ocuparea scaunului și înmânarea pixului care știe să consemneze fără constrângeri cum vrea „Măria Sa” : fie un NU, fie un DA.
E o vorbă plină de adevăr care spune: „Ca să cunoști un om, dă-i o funcție”, căci cei neaveniți, când simt valurile lingușirii tălăzuind la picioarele lor și când încep să creadă că sunt capabili din cale afară, de vreme ce au fost înaintați în ierarhie, își schimbă de îndată pasul, portul și privirea, cresc în ochii lor până prind conturul lui Goliat și încep să adopte o atitudine arogantă, autoritară, abuzivă, de stăpâni absoluți, atotputernici și atoateștiutori.
Sunt „șefi” și „șefi”: unii care se impun cu fruntea încruntată și tonul ridicat, în timp ce alții conduc cu vorba bună și zâmbetul pe buze; unii care servesc prânzul la o masă numai a lor, așezată într-un colț al încăperii, în timp ce alții se așează unde află loc liber, profitând de prilej pentru a-și cunoaște și apropia angajații; unii care așteaptă să fie respectuos salutați, chiar dacă ei intră în biroul salariatului, în timp ce alții salută de departe și întind amical mâna; unii care poartă pică pentru multă vreme unui subordonat în cazul unei dispute verbale, în timp ce alții a doua zi îți spun surâzând: „N-are rost să stăm îmbufnați. Ieri ne-am aprins amândoi de la o simplă discuție”; unii care sunt deranjați când te duci la ei cu o problemă, fiindcă o iau ca pe un afront personal la „perfecta” organizare, iar dacă rezolvi tu problema și abia apoi îi informezi, te întreabă de ce nu au fost în prealabil înștiințați, în timp ce alții apreciază și chiar impulsionează orice „sugestie și reclamație”, facilitând astfel efectuarea la timp a corecțiilor necesare bunului mers al activității.
În cadrul instanțelor, cum judecătorii sunt independenți și inamovibili, și cum rolul președintelui este unul de natură administrativă, fiind numit dintre judecătorii în funcție, în urma unui concurs organizat la nivel național și doar pentru două mandate de câte 3 ani, este foarte mică probabilitatea de a apărea un „domnitor” prost și fudul, o „căpetenie” cu aere de superioritate și cu dorința de a schimba și coada de la mătura femeii de serviciu, pentru a-și marca trecerea temporară prin teritoriu.
Plecând de la exemplul dat, cred cu toată convingerea că ar fi optim și oportun ca schimbările de guvern să se rezume doar la schimbarea miniștrilor și prefecților, lăsând astfel meritocrația și promovarea exclusiv pe criterii de competență să se instaureze în toate instituțiile publice.
În plan profesional (ca și pe tărâm personal, de altfel), fiecare dintre noi creștem la umbra cuiva, pe care îl luăm ca reper moral sau model de urmat. Unii dintre ei, cu sau fără voia lor, devin semeni „ac de macaz”, ce răsar în calea noastră și ne influențează parcursul și preocupările, așa cum sunt întâlniri întâmplătoare ce se convertesc în „prietenie pe vecie”.
Astăzi am să readuc în memoria publică un om erudit și un conducător iscusit, pe care am avut onoarea să-l cunosc: judecătorul Balazsy-Titieni Ladislau.
Cu o statură impozantă și cu o alură de vrednic patriarh, asista adeseori cu ochii închiși și un surâs înțelegător revărsat pe chip, la gâlceava ședințelor de practică judiciară, ca un ciobănesc carpatin amuzat de hârjoana unor cățeluși plini de elan și entuziasm. Prezența sa era suficientă pentru a domina întrunirea, dar când considera că e timpul potrivit să intervină, deschidea alene pleoapele grele de înțelepciune și glăsuia aristocratic, punctual și precis, cu o evidentă eleganță și coerență în exprimare.
În cursul cuvântării capta atenția sintetizând enunțul problemei dezbătute, analizând în amănunt chestiunile esențiale și repetând anumite cuvinte pe care le considera cheia de soluționare a speței supusă examinării. Avea întotdeauna ultimul cuvânt, nu pentru că ocupa locul din capul mesei, ci pentru că era un civilist strălucit, imbatabil în elocință.
Uneori era subtil și făcea doar aluzie la anumite aspecte, dar alteori folosea în clar cuvintele și îndemna audiența la acțiune, atrăgând atenția celor aflați la început de drum în profesia de magistrat să nu complice inutil și superficial cauzele deduse judecății, doar de dragul dreptului, și să nu creadă că sunt așezați deasupra lumii și a legilor, ca niște Dumnezei mititei, ci doar mai presus de pricini și de împricinați, pentru a putea împărți dreptatea celor care o cer și numai în limitele pe care părțile din litigiu înțeleg să o facă.
Judecătorul Balazsy-Titieni Ladislau (1949-2002), s-a născut în Ilva-Mică, a urmat cursurile școlii generale din satul natal, Liceul Teoretic Sângeorz-Băi și Facultatea de drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. După doi ani ca avocat în cadrul Baroului Năsăud, în anul 1974 a intrat în magistratură, ca judecător la Judecătoria Bistrița, iar mai apoi la Tribunalul Bistrița-Năsăud, unde a exercitat funcția de președinte secție civilă și vicepreședinte.
Curios și oarecum culpabil este faptul că, deși respectul îl păstrăm intact, iar recunoștința persistă peste ani, umbra uitării se așterne fin, fără vreun semn, peste amintirea celor care au fost MARI și au plecat mult prea curând în lumea de dincolo, unde există doar o singură, sigură și ultimă judecată, fără de apel și curte de casație.
Pentru veșnica pomenire în galeria celor merituoși și poate, ca o imperfectă compensare, pentru dispariția prematură a unui judecător de anvergura intelectuală a domnului judecător Balazsy-Titieni Ladislau, s-ar putea decide ca o sală a Tribunalului Bistrița-Năsăud să-i poarte numele, pe care posesorul a reușit, cu asupra de măsură, să-l preschimbe în renume.
„Ce va rămâne după mine? Ce moștenire de necazuri copilărești, de lacrimi pierdute , de lupte neînțelese, de libertate rău îndrumată, de iubiri statornice, de dolii, de vise neîmplinite, ce moștenire de uitare și somn voi lăsa timpului care la rândul lui mă va uita” – Maria Chaix / Tăcerile sau viața unei femei.
Între cer și pământ …
„Un nume bun este mai de dorit decât o bogăție mare, și a fi iubit prețuiește mai mult decât argintul și aurul” – Biblia / Proverbele 22:1
