Că dreptatea e o floare dalbă – și doar declarativ la toți dragă – ce răsare miraculos din mocirlă, precum orezul, abia în toamna anului 1993 am realizat mai pregnant, căci, pe atunci, sediul Judecătoriei Năsăud, unde am început ca judecător, era compus dintr-un coridor lung la parter, și o scară îngustă de care erau agățate, pe două etaje, câteva încăperi dificil de aerisit: la etajul 1 se afla biroul președintelui de instanță și al grefierului șef, biroul de executări și o sală de judecată neîncăpătoare, iar la etajul 2 compartimentul de arhivă-registratură și birourile judecătorilor (câte trei laolaltă) despărțite de biroul grefierilor de ședință, însoțiți de cinci mașini de scris ce țăcăneau neîncetat. Dar nu spațiul strâmt și întunecat era vinovat, și nici aerul înăbușitor, împănat cu mii de miasme, nu mi-a relevat, neapărat, zămislirea sordidă a dreptății, cea pură de-a pururi, ci ochii mici, hăituiți, încruntați, scrutători, suspicioși…, ce mă scanau scăpărând de prin toate ungherele când tăiam cale, printre ei, să ajung în sala de judecată pe al cărei prag nu o dată am aflat împrăștiat câte un pumn de pământ „bozgonit” care să le aducă dreptatea; dar mai ales privirile încărcate de răutate, de ură nebună, de patimă fără leac pe care și le aruncau între ei – chiar și atunci când mărunțeau din buze câte un acatist – și care evidențiau în albul ochilor numai tină și lipsă de tihnă.
Senzația sufocantă, presantă, datorată energiilor negative dezvoltate de acești justițiabili încrâncenați (să te ferească Dumnezeu de un divorț între domni sau de un partaj succesoral între bipezi alăptați de aceeași femeie, căci oameni nu le poți spune și frați nici atât) am resimțit-o, în forme și cu intensități diferite, pe tot parcursul carierei de magistrat (răstimp în care a trebuit să-mi lărgesc sufletul ca să pot înțelege și să-mi întăresc mintea ca să mă pot ține tare), doar că am schimbat treptat perspectiva și am început să-mi închipui dreptatea nu ca pe o floare curată și înmiresmată ieșită din apă noroioasă, ci ca pe o floare de colț (nu de pus la colț !!!), răsărită sub bolți, dreptatea fiind și ea o floare a înălțimilor, câtă vreme a fost așezată pe fuștelul de sus al scării de valori sociale, iar aproape toate marile virtuți o conțin.
Și pentru a mă ajuta în argumentație, recurg astăzi la Scrisorile persane, publicate de Montesquieu în anul 1721 (cu trei secole în urmă), pe când scriitorul ocupa postul de președinte al Tribunalului din Bordeaux, precum și la celebrele Caiete, rămase-n manuscris mai bine de două veacuri.
Floarea de colț are un chip compus și nici un cap nu-i mai presus, așa cum nici dreptatea nu este doar pe cineva întăbulată, iar la judecată arareori numai unul are dreptate. Poate tocmai de aceea, prin tribunale, toți țipă că au dreptate.
Se zice că plugarii o alintau Floarea Doamnei, în timp ce păstorii îi spuneau simplu Floare, așa cum îi ziceau Dumnezeu lui Dumnezeu.
„În Arabia trăia un mic popor, troglodiții, coborâtori din străvechii troglodiți care semănau mai mult cu animalele decât cu oamenii; dacă ar fi să-i credem pe istorici. Aceștia nu erau chiar atât de hidoși și nici atât de păroși ca urșii, nu mormăiau, aveau ochi, dar erau atât de răi și de sălbatici, încât nu țineau seamă de nici un principiu de justiție legală sau naturală. (…) Aveau un rege de origine străină care, voind să îndrepte răutatea firii lor, îi trata cu asprime; dar ei complotară împotriva lui, îl omorâră și exterminară întreaga familie regală. După această lovitură de stat se strânseră să aleagă un guvern și după multe ciorovăieli îi creară pe MAGISTRAȚI. Dar abia îi aleseseră că aceștia le și deveniră de nesuferit și îi măcelăriră și pe ei.” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
Floarea de colț îndură tăriile și vitregiile înălțimilor, dreptatea nu ascultă nici de daruri, și nici de lacrimi (n-are ochi, n-are mâini) și poate de aceea umblă uneori, când legea e slabă, cu capul spart și cu mâinile legate la spate.
Dreptatea e colț de rai, nedreptatea e colț de iad.
„Văd pe aici oameni care discută la nesfârșit despre religie, dar în același timp se pare că se întrec în a o respecta cât mai puțin. Nu numai că nu sunt mai buni creștini, dar nici măcar mai buni cetățeni și tocmai asta mă surprinde pentru că, în orice credință ai trăi, respectarea legilor, dragostea de oameni, cinstirea părinților sunt întotdeauna primele fapte religioase. ” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
În timp ce-mi îndeplineam îndatorirea procedurală de a încerca împăcarea părților, mai-nainte de a păși efectiv la judecată, uneori le mai reaminteam recomandarea biblică: „Orișicui vrea să se judece cu tine și să-ți ia cămașa, lasă-i și haina” (Matei 5 : 40), sau îndemnul evanghelic: „Caută de te împacă degrabă cu pârâșul tău… ” (Matei 5 : 24), ori sancțiunea prescrisă în Vechiul Tetament: „Blestemat să fie cel ce va muta hotarul aproapelui său” (Deuteronom 27 : 17)… În ochii unora citeam limpede: „judecătorul e musai cumpărat, ține cu celălalt”, iar alții se uitau „fix-cruciș” la mine și dădeau a lehamite din mână, adăugând : „El a început, nu mai dau un pas înapoi și o să-mi caut dreptatea până-n pânzele albe, chiar dacă voi rămâne sărac lipit pământului”.
Floarea de colț, la limita dintre cer și pământ; dreptatea pusă la mijlocul drumului, între Dumnezeu și om.
„Adesea au desființat, fără să fie nevoie legile deja stabilite. Cu alte cuvinte au împins poporul la dezordinile inerente schimbărilor. E adevărat că printr-o ciudățenie ce ține mai degrabă de natură decât de spiritul omenesc, uneori e nevoie să se schimbe anumite legi. Dar acest caz e rar și când se ivește nu trebuie făcut decât cu o mână tremurătoare. Atunci trebuie să se țină seama de multă solemnitate și să se ia atâtea precauții, încât în mod firesc poporul să tragă concluzia că legile sunt sfinte, din moment ce e nevoie de atâtea formalități ca să le înlături. Adesea le-au făcut prea subtile, dând ascultare mai mult unor idei logice, decât spiritului înnăscut de dreptate. Mai târziu au fost găsite prea aspre și din spirit de dreptate s-a crezut că trebuie înlăturate. Remediul acesta era un nou rău. Oricum ar fi legile, ele trebuie respectate și privite ca o conștiință publică și căreia trebuie respectate să i se conformeze întotdeauna cea a particularilor. Trebuie, totuși, să recunosc că unii dintre ei au avut o preocupare care dovedește multă înțelepciune. Aceștia au dat părinților o mare autoritate asupra copiilor. Nimic nu-i ușurează mai mult pe magistrați, nimic nu golește într-o mai mare măsură tribunalele, în sfârșit, nimic nu răspândește mai multă liniște într-un stat în care obiceiurile îi fac întotdeauna mai buni pe cetățeni, decât legile.” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
Nu insist astăzi pe fecunda legiferare românească, ci pe un act normativ avorton, de acută actualitate, emis să fie și să ție până la anularea în contencios administrativ, ce instituie posibilitatea de micșorare a notei în urma contestației făcută (în orb – fără a cunoaște motivele de depunctare) la evaluarea națională sau la bacalaureat, deși e universal recunoscută ca justă statuarea că nu poate fi înrăutățită situația în propria cale de atac, risc ce nu există nici în fața instanței de control judiciar, unde oricare parte poate ataca hotărârea, din varii motive, fără a fi în pericol de a i se restrânge întinderea dreptului câștigat, în cazul în care celelalte părți nu au solicitat reformarea.
Floarea de colț e poreclită și „imortele de Alpi” sau flori nemuritoare. Și despre dreptate se spune că nu moare niciodată, că nu piere și toate le biruiește. Și totuși, câți hoți neprinși au rămas negustori cinstiți, aici, pe pământ.
„Dacă există Dumnezeu, trebuie neapărat ca el să fie drept, pentru că, dacă n-ar fi așa, ar fi cel mai rău și mai imperfect din toate făpturile. Dreptatea este un raport de conveniență ce se găsește în mod real între două lucruri. Acest raport este întotdeauna același, oricine l-ar lua în considerare, fie Dumnezeu, fie un înger, fie, în sfârșit un om. (…) Dar nu e posibil ca Dumnezeu să facă vreodată o nedreptate. Din moment ce se presupune că el cunoaște dreptatea trebuie, cu necesitate, să o urmeze. Deoarece nu are nevoie de nimic și își ajunge lui însuși, ar fi cea mai rea dintre toate ființele dacă ar face acea nedreptate fără interes. Astfel, chiar dacă n-ar exista Dumnezeu, ar trebui să iubim totuși dreptatea. Cu alte cuvinte să ne străduim să semănăm cu ființa despre care avem o idee atât de frumoasă și care dacă ar exista, ar fi cu necesitate dreaptă. Deși suntem liberi de jugul religiei, nu ar trebui totuși să fim și de cel al dreptății.” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
Și astăzi judecata are călăuză dreptatea. Dar și-n viitor, cu siguranță, la fel va fi, și chiar la judecata de apoi, căci doar dreptatea face ca fiecare să primească ceea ce i se cuvine, adică dramul divin de „dikaiosyne” (în limba greacă) – teoriile timpurii pe marginea acestui principiu fiind expuse de Platon și Aristotel. Și apoi, cum ar face Domnul rabat de la acest deziderat când Biblia rostește clar: „Să n-ai în sacul tău două feluri de greutăți, una mare și alta mică, ci să ai o greutate adevărată și dreaptă.”
Dreptatea e o floare iconică, dar și dreptatea e la fel, chiar dacă mulți pătați pe guler i-ar face felul.
„Când era vorba de a rezolva neînțelegeri ele nu prescriau decât un singur fel de hotărâre, aceea prin duel. (…) Acest fel de a hotărî a fost destul de rău închipuit, fiindcă nu înseamnă că un om are dreptate dacă e mai îndemânatic și mai puternic decât altul. De aceea regii au interzis duelul sub pedepse foarte aspre, dar zadarnic: onoarea care vrea să domnească întotdeauna, se revoltă și nu recunoaște nici un fel de legi.” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
Îmi vin în minte și două proverbe latine: „Să se facă dreptate, chiar dacă se prăbușește cerul” și „Fără dreptate nu existe nici o libertate”. De-a lungul istoriei, doar calea de îndestulare s-a strămutat, păstrându-se intactă credința că dreptatea iese la lumină ca untdelemnul deasupra apei, ca lemnul cel ușor ce apare, până la urmă, la suprafață.
Se spune că adevărul și dreptatea, asemeni stâncii de calcar și florii de colț, sunt frați de cruce, ce locuiesc împreună: de dai de unul, dai și de celălalt.
„S-ar spune, că există două dreptăți complet diferite una de alta. Una care orânduiește treburile indivizilor și care domnește în dreptul civil, cealaltă care rezolvă neînțelegerile ce se ivesc între popor și popor și care tiranizează dreptul public. Ca și cum dreptul public n-ar fi el însuși drept civil, nu al unei anumite țări, ci, cu adevărat, al lumii întregi. (…) Sunt doar două feluri de războaie drepte: unele se duc pentru a respinge un dușman care atacă, altele pentru a ajuta un aliat care a fost atacat. (…) Tratatele de pace sunt atât de sfinte pentru oameni, încât par a fi glasul firii care își cere drepturile. Ele sunt legitime dacă condițiile lor sunt astfel întocmite încât cele două popoare se pot menține. Fără de asta, aceea dintre cele două societăți care urmează să piară, lipsită fiind de apărarea naturală prin pace, o poate căuta prin război” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
Nu adaug decât un proverb finlandez: „După război nu reiese cine are dreptate, ci numai cine a rămas viu”.
Dreptatea e desăvârșire divină deplină, floarea de colț e puritate nobilă, e purtătoare de alb aristocratic – Edelweiss.
„Magistrații au datoria să facă dreptatea între cetățeni. Fiecare popor are datoria să facă și el dreptate altui popor. Și în acest caz se folosesc aceleași principii ca și în primul caz. Între popor și popor, rareori e nevoie de un al treilea care să judece, pentru că motivele neînțelegerii sunt aproape întotdeauna limpezi și ușor de lămurit. Interesele a două națiuni sunt de obicei atât de distincte, încât, pentru a găsi dreptatea, nu e nevoie decât să o iubești. (…) Nu același lucru e cu neînțelegerile ce se ivesc între particulari. Fiindcă trăiesc în societate, interesele lor sunt amestecate și confuze. Există atâtea feluri de neînțelegeri încât e nevoie ca un al treilea să descurce ceea ce lăcomia părților caută să încâlcească.” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
O întrebare de început de lume: „Cum aș putea să port singur pricinile voastre, povara voastră și certurile voastre ?!” – Deuteronom, 1 : 12
Dreptatea e o floare de colț în pustiul lumii. Sau și mai bine e conturată imaginea dacă spun că dreptatea e floarea de colț cultivată sub fereastra lui Dumnezeu.
„Abundența asta de legi adoptate și, ca să zic așa, naturalizate e atât de mare, încât copleșește în egală măsură și justiția și pe judecători. Dar aceste tomuri de legi nu-s nimic în comparație cu înspăimântătoarea armată de glosatori, comentatori și compilatori; oameni pe cât de slabi în ceea ce privește justețea spiritului, pe atât de puternici prin imensul lor număr. Și asta nu e tot. Aceste legi străine au introdus formalități ce sunt o rușine pentru rațiunea umană. Ar fi destul de greu să hotărăști dacă formele s-au făcut mai periculoase când au intrat în jurisprudență decât atunci când au pătruns în medicină. Dacă au făcut mai multe ravagii sub roba unui jurisconsult decât sub pălăria largă a unui medic și dacă într-un caz au ruinat mai mulți oameni decât au omorât în celălalt, asta iarăși e greu de hotărât.” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
Și totuși, are dreptate numai cine și-o caută, căci cine fuge de judecată dreptate n-are.
„Un uzurpator declară rebeli pe toți acei care n-au oprimat patria împreună cu ele. Crezând că nu există lege acolo unde nu vede judecători, face să fie cinstite, ca hotărâri ale Cerului, capriciile întâmplării și ale sorții.” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„Sunt oameni care își fac o profesie din a avea procese. Dacă ai început cu procesele, te judeci toată viața. Ba e o însușire care se moștenește din tată-n fiu, precum boieria. Îndeletnicirea asta își recrutează aderenți din toate profesiunile.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„Te îmbogățești mult în odaia ta de lucru. În camera ta înveți să scrii cu măsură, să judeci drept și să-ți folosești cu folos raționamentele. Tăcerea care te înconjoară te ajută să-ți înlănțui logic gândurile. În lume, dimpotrivă, înveți să imaginezi, te izbești de atâtea subiecte în cursul convorbirilor încât îți închipui sumedenie de lucruri.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„Mijlocul de a-ți însuși dreptatea desăvârșită este ca ea să-ți devină atât de obișnuită încât s-o respecți în cele mai mici lucruri și să-i spui până și felul tău de a gândi.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„După cum nu-i trebuință de precepte religioase naive nu-i nevoie nici de legi de nefolosit privitoare la lucruri neserioase.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„O lege proastă îl silește totdeauna pe legiuitor să facă multe altele, de obicei foarte rele și ele, ca să preîntâmpine urmările sau, măcar, să împlinească scopul celei dintâi.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„Când un stat propășește, nu trebuie luate hotărâri fără a se cântări, cu cea mai mare grijă, toate neajunsurile. Dar, când te înconjoară împrejurări supărătoare, când nu știi ce să faci, trebuie să întreprinzi ceva, căci atunci nu-i greșeală mai vătămătoare decât să nu acționezi.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„Nu există națiune care să nu-și iubească legile, deoarece legile ei sunt obiceiurile ei.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„Un lucru nu-i drept pentru că e lege; dar trebuie să fie lege, pentru că e just.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„Nesfârșitul număr de lucruri pe care legiuitorul le impune sau le interzice îi face pe oameni mai nefericiți, nu mai cuminți. Puține-s lucrurile bune, puține cele rele și infinite cele oarecare.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„E bine să știi când un abuz se poate preface în lege și îndreptarea poate deveni abuz. Când desființăm o libertate firească trebuie ca folosul neîndoielnic pe care-l tragem să ne mângâie de pierderea acestui drept. Când un lucru bun are un cusur, mai cuminte este de obicei să înlăturăm cusurul decât lucrul. (…) Așa-i firea lucrurilor: că abuzul e adeseori mai nimerit decât îndreptarea, sau, cel puțin, că binele care e înfăptuit este întotdeauna de preferat mai binelui nesăvârșit.” – Caiete, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
„Deunăzi m-am dus să iau masa la un magistrat care mă invitase de mai multe ori. După ce am vorbit de foarte multe lucruri îi spusei: – Domnule, am impresia că profesia dumneavoastră e destul de penibilă. // – Nu în măsura în care îți închipui, răspunse el. În felul în care o facem nu e decât o distracție. // – Dar cum? Nu vă e plin capul de treburile altora? Nu sunteți tot timpul cu lucruri ce nu-s deloc interesante? // – Aveți dreptate! Lucrurile acestea nu sunt deloc interesante, pentru că nu vedem în ele nici un interes. Dar tocmai asta face ca meseria noastră să nu fie atât de obositoare cum spuneți. // Când văzui că privea chestiunea într-un mod atât de degajat, continuai spunându-i: – Domnule, nu v-am văzut cabinetul! // – Cred și eu, pentru că nici nu-l am. Când am ocupat această funcție am avut nevoie de bani, ca să-mi plătesc taxele. Mi-am vândut biblioteca, iar anticarul care mi-a cumpărat-o, dintr-un număr imens de volume nu mi-a lăsat decât Cartea de judecată. Nu că le-aș regreta. Noi, judecătorii, nu ne umflăm în pene cu o știință goală. ce să facem și cu sumedenia de volume de legi ? Aproape toate cazurile sunt ipotetice și se abat de la regula generală. // – Dar oare, domnule, nu se abat tocmai pentru că dumneavoastră le faceți să se bată? Pentru că, în sfârșit, de ce ar exista legi, la toate popoarele lumii, dacă nu și-ar găsi nici un fel de aplicare? Și cum ai putea să le aplici dacă nu le cunoști? // – Dacă ați cunoaște palatul de justiție, reluă magistratul, n-ați vorbi așa! Noi avem cărți vii: avocații. Ei lucrează pentru noi și se ostenesc să ne lămurească. // – Dar nu se ostenesc, oare, să vă și înșele? îi răspunsei. N-ați face rău dacă v-ați feri de cursele lor? Au arme cu care atacă spiritul dumneavoastră de dreptate. Ar trebui ca dumneavoastră să aveți alte arme ca să vă apărați, și să nu mergeți să vă amestecați în luptă fără armură și cu mâna goală, printre oameni înzăuați și înarmați până în dinți.” – Scrisori persane, Montesquieu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
Într-adevăr, dacă stai strâmb, nu poți judeca drept, dacă te rezumi să cântărești doar considerentele părților aflate în litigiu, n-ai cum să-ți cristalizezi o părere personală justă. Dar la fel de păgubos este, ca magistrat, să-ți restrângi studiul la programele informatice de legislație și de jurisprudență, deși cărțile, chiar și cele vechi, deschid noi și nebănuite orizonturi asupra societății, asupra legii, asupra justiției, asupra vieții, asupra minții și sufletului omenesc.