Conștientizăm puținul ce ne este îndestulător, doar când îl așezăm în rucsacul de drumeție. Poate așa ar trebui să procedăm și când va fi să plecăm în ultima călătorie, fără a lăsa însă pregătirea bagajului doar pe seama mincinosului mâine.
Când eram începători în ale drumețiilor montane puteam fi recunoscuți de departe: aveam înfățișarea unor triști turiști turtiți de mari poveri. Rucsacul excesiv de voluminos, în care înghesuisem de-a valma lucrușoare lumești de prisos, ne imprima un mers împleticit, împiedicându-ne să ne delectăm cu desăvârșitele decoruri. Obișnuiam să urcăm cu capul plecat în pământ, căci pe vremea aceea traseul nu reprezenta nimic, vârful însemnând totul. Nici nu prea puteam pricepe că odată urcați în înălțimile înmiresmate ale muntelui, aveam doar statutul de oaspeți, că noi mergem în vizită în împărăția lui și nu el vine la noi acasă, așa că n-avem decât să-l acceptăm așa cum este: grandios și capricios, fără a-i cere ca vântul să înceteze, ploaia să ne ocolească, iar soarele să fie doar bun și blând.
Și în viață, o vreme ne ocupăm cu pregătirea bagajului de călătorie. Facem un mușuroi din tot ce am preluat de la părinți, de la profesori, de la prieteni…Când le triem, o parte le lăsăm deoparte, fie că sunt greu de dus, fie că sunt net netrebuincioase. Mai dăm foc câtorva amintiri, dar când plecăm tot cărăm mai mult decât avem nevoie.
La un moment dat, elanul și entuziasmul rup chingile prudenței. Setea de cunoaștere, dorul de celălalt, dorința de mai bine, ne împing înainte și înspre mai sus. Mersul ne este șovăielnic, dar calea e bătută și avem tovarăși de drum. Nu știm sigur încotro și nici nu putem argumenta adecvat de ce am luat-o pe un anume drum. În răstimpuri ne oprim și evaluăm, ezitând între opțiuni, dar nu avem ce face și alegem: unii calea facilă, liniară, bătătorită și marcată (abia apoi aflăm că ea oferă numai satisfacții mărunte), iar alții drumul anevoios, cu poticniri, cu urcuș susținut, cu rătăciri repetate și dificile reveniri pe traseu.
Uneori singuri, alteori însoțiți, înaintăm gâfâind, cădem în genunchi, ne ridicăm și plecăm mai departe. Înapoi nu ne putem întoarce. O putem lua de la capăt în încercările de etapă, dar în nici un caz de la început.
Mai mereu avem de ales între două sau mai multe alternative. Ca atare, fără încetare, triem și selectăm ofertele, opțiunile și oportunitățile pe care le avem la îndemână, în raport de priorităţi, preferinţe ori posibilităţi, stabilind direcţiile de urmat, identificând soluţiile adecvate, cântărind satisfacţiile posibile şi evaluând riscurile probabile. Curios e faptul că, frecvent, nici nu mai realizăm semnificaţia și importanța celor întreprinse. Dobândim un anume automatism, mizăm inconştient pe instinct, imaginaţie, istoria personală ori intuiţie, de parcă lăuntrice și tainice sunt busola și balanța.
La răspântii de drumuri întâlnim oameni care investesc încredere în noi, ne sprijină și ne sfătuiesc, doar din drag de noi și fără a aștepta vreo plată. Dacă nu i-am fi întâlnit pe cale, parcursul nostru ar fi fost cu totul altul. N-am fi știut că sunt drumuri bătătorite de pași care nu duc în vârf, ci într-o fundătură, și nici n-am fi aflat locul și momentul în care din drumul mare se desprinde cărărușa destinului nostru.
La munte, în clipele de răgaz, petrecute în popasuri, cercetăm îndelung zările. Consultăm harta și facem prognoze cu privire la timpul necesar şi gradul de dificultate al fiecărui traseu, posibil de urmat. Încercăm să identificăm punctele de panoramă ce merită atinse, având de ales între o potecă de creastă principală, marcată, mereu călcată, şi un brâu discret de mijloc ori o cărăruie ce şerpuieşte stingheră pe o culme secundară, fără indicatoare și în care poteca se poticnește în ierburi ori se pierde printre pietre, intrând în puterea sălbăticiei ce degrabă pune stăpânire pe tot ce nu este temeinic și constant călcat de pas.
Aici, nu avem poate parte de priveliști cu prăpăstii ori vederi vaste și vălurite înspre îndepărtate zări, dar avem șansa de a întâlni catifelate flori de colţ, ce se însoresc pe stânci, cocoși de munte ce-și iau zborul din lanurile de jnepeni, capre negre ce sar din stâncă-n stâncă ori marmota ce stă santinelă și care dă semnalul de pericol când ne apropiem de grohotiș. Numai în astfel de pustietăţi avem posibilitatea de a afla cum arată o porțiune de pădure nepângărită de om, în care copacii mor molcom de bătrâneţe, sunt acoperiţi de muşchi și lăsați să odihnească-n pace.
Fie ca fiecare dintre noi să aflăm cât mai degrabă calea cea slăvită, sau cel puțin potrivită.
