Sunt convins că și la judecata de joi, și la Judecata de Apoi se acordă dreptul la apărare, la argumentare, la probare…, cu mențiunea că la înfățișarea finală, cu prilejul ultimului cuvânt, acuzatul va putea face referire expresă la îndeplinirea baremului de mântuire, prin punerea pe masa Judecătorului Suprem a „mândriilor vieții”, iar dacă expresia întrebuințată contravine cumva cerinței de smerenie o să le redefinesc degrabă ca izbânzi repurtate, ca virtuți acumulate… Și mai cred că pe lângă atuurile capitale: o familie, un copil, o casă, un pom…, sau considerate absolut necesare (fapta bună, vorba bună, starea bună…), în calcul, la întocmirea bilanțului (ca să nu-i spunem rechizitoriu), vor intra și altele, așa-zis atipice: „Am facilitat întâlnirea a doi oameni ce au devenit, în timp, prieteni pe viață!” ori „Am scris o carte ce a luminat drumul de urmat”! În acest ultim sens, înțeleg să vă împărtășesc un fragment dintr-un excepțional text literar, de natură să vă lege de suflet un gând, un gând cu izvor curat și rod deosebit de bogat:
„Sunt așa de rare clipele când ne simțim pe noi înșine! De obicei trecem prin viață cu privirile hotărâte, îngenuncheate, ori indiferente. Rar deslușim un larg semn al întrebării din ochii oamenilor. Se zice că ochii sunt ferestrele sufletului nostru. Ar urma, deci, că sufletul nostru se simte pe sine rareori în viață, și că atunci din el cresc nenumărate întrebări, care toate ne umplu c-o teamă nedeslușită. Teama aceasta nu mai privește viața, lupta noastră zilnică, prieteniile ori dușmăniile noastre, bucuriile ori durerile de ieri și de azi. Ca și când acestea n-ar fi existat, sau ne-ar fi străine, așa ne desfacem de ele în clipele rare când ne simțim pe noi. O taină ne înfășură ca un veșmânt fumuriu, ceva nedeslușit se ridică din noi: sunt clipele visărilor adânci, când sufletul se saltă la suprafața vieții noastre. Să fie om care să nu fi trecut prin astfel de clipe? Nu este. Se poate ca cineva să nu le fi observat, ori să fi trecut peste ele cu ușurință, nepricepându-le importanța. Numai astfel se poate înțelege că întâlnești oameni care se bat în piept, că ei sunt numai creier, numai materie. Convingerea aceasta a lor o țin superioară și se cred în posedarea unui mare adevăr. Ei nu bagă de seamă că se dezmint chiar apărându-și principiile lor, și nu pot pricepe că nu trupul, materia lor, cu întreaga ei minunată organizare, e aceea ce se apără luptând cu idei, care niciodată nu pot răsări din materie. Nu pot pricepe pentru că nu s-au simțit poate niciodată pe sine însuși. Nu-i bine să-i disprețuim, ci să-i compătimim pe astfel de oameni. Sunt ca sărmanul orb, pe care în zadar te ostenești să-l plimbi printre straturile de flori: el nu va cunoaște frumusețea culorilor niciodată. Și vecinic va fi hotărât să jure că în lumea asta nu-i decât întunerec – sau cum va numi el lipsa luminii. În ceasul acesta de înserare târzie mi se arată mai întâi limpede adevărul acesta. După ce trecusem de mult peste înfricoșata clipă, când m-am cunoscut mai întâi, aveam o dorință neînvinsă să-i fac și pe alții să se vadă pe sine-și. Și totdeauna rămâneam zăpăcit cunoscând deșertăciunea încercărilor mele. Rămâneam cu atât mai uimit, cu cât observasem în multe rânduri suflete puternice luptându-se cu tărie, cu strălucire împotriva convingerilor mele. Suflete puternice, superioare mie, dar oarbe încă. Atunci nu pricepeam, dar în ceasul acesta târziu de seară, când adierile nopții ce se apropie mă învie tot mai tare, văd limpede. Din suflet mi se înalță ca un cântec ce nu se aude, numai parfumul i-l simt. Și mai simt cum cresc, parcă mă ridică în slavă tainele firii, parcă taina din sufletul meu s-a unit cu uriașa taină ce ne încunjură cu mii de brațe din toate părțile. Mă simt, în aceeași clipă, și mare, și mic; mare, căci umplu universul cu închipuirea, și mic, căci înțeleg așa de puțin și simt puteri nemărginite deasupra mea. Nu poți disprețui pe nimeni, în astfel de clipe; nu-l poți judeca pe de-aproapele. Ești mai aplecat să ierți ca orișicând: bunătatea îți inundă din toate părțile sufletul. Rămâi uimit de tine însuți și de orice om la care te gândești. Crezi că fiecare om e zeu, care niciodată nu se va pleca înaintea convingerilor tale, dacă acelea n-au crescut și în sufletul lui. Deasupra noastră, a tuturor, e o putere care ne călăuzește. Cine, oare, va putea să arate, negru pe alb, cum a ajuns însuși la cunoștința de sine, la trezirea sufletului său? Va putea să spună, desigur, multe antecedente, multe consecvențe, dar vederea aceea, limpede, lumina aceea orbitoare ce l-a fulgerat, liniștindu-l de chinurile îndoielii, cine va putea să spună de unde s-a coborât? Cine i-a trimis-o? Simțim că nu-i de la noi.” – Ion Agârbiceanu, povestirea „Suntem numai materie?”, publicată în volumul intitulat „Ceasul de seară”, 1921
Vorba aceea: „unii citesc ca să adoarmă, alții citesc să se (re)trezească!”