Un cuvânt învechit, de atâta uz pe pământ și care are înțelesul de „atât cât trebuie”, de „numai cât se cuvine” și dincolo de care se află Împărăția lui Prisos. Dar cum înclin să-i dau dreptate lui Mark Twain („când Dumnezeu a creat omul, era deja obosit și asta lămurește multe”), iar inima omului e croită să ceară-ntruna și mâna anume să apuce cu strășnicie, cu lăcomie, nici miliardarii octogenari nu prea dau semne clare că au lăsat în urmă strictul necesar și c-au atins pragul zis „Îndeajuns”, iar această incapacitate de a simți saturația, satisfacția, suficiența…, îl împiedică de a-și porunci șoptit: „Gata! Ajunge!”, mai-nainte de a primi ultima comandă celestă: „Stop joc! Predă echipamentul și coboară în vestiar, pentru analiză și sinteză”!
În Parcul Central al Bistriței ni se înfățișează puținul de care avem nevoie ca să viețuim: o scorbură, un zid bătrân de cetate…
Inadecvate sunt și expresiile folosite pe post de cântar personal: destul de puțin sau destul de rău, uitând că „enough is enough”.
Între Tihuța și Colibița (Bistrița-Năsăud)
Cine nu a năzuit la o „casă mică-mică, în vârf de colină, în care să trăiască toată viața” – Yves Gerbal.
Pe Valea Pojorâtei (Suceava)
În acord cu expresia „esențele tari sunt ținute în recipiente mici” și cu preceptul promovat de Leonardo da Vinci: „casele mici întăresc spiritul”, în cartea „Fericirea trăiește în spații mici”, scrisă de Dominique Loreau, este inoculată ideea că important nu este să locuim într-un spațiu mare, ci într-unul care poate fi amenajat confortabil (după spusele autorului confortul reprezentând în proporție de 98 % bun-simț și doar 2 % constă în estetică pură) și care se pretează cu ușurință la intimitate, la ordinea și curățenia în care se poate cultiva liniștea – atât de prețioasă pentru regăsire, pentru reîntregire. Ca atare, urmând calea căutării simplității, se spune că nu este un semn de sărăcie să-ți duci traiul într-un mod modest, armonios și în contact cu natura într-un un mini-cottage victorian (englezesc), căci o ușă care se închide, un foc care pâlpâie în cămin și o pipă bine îndesată, de pildă, sunt suficiente pentru a te putea bucura de micile plăceri ale vieții. Nu cred că soluția este desprinderea de toate cele dobândite, dar nici nu pare tocmai în regulă podul înțesat de lucruri inutile, ori însușirea fiecărui șurub găsit pe drum (mergând pe mâna principiului mai bine să fie și să nu trebuiască decât…), fiind de preferat să ne reducem dorințele (adaptându-ne periodic necesitățile) și să nu uităm că fericit înseamnă a trăi liber (contrar cuiva care zicea deunăzi că nici dacii n-au fost liberi câtă vreme erau și ei, la rândul lor, căsătoriți), iar pentru accesarea stării de mulțumire e „peste cap” (cu deasupra de măsură!) o cămăruță de vis, o grădină de buzunar și un om care să te iubească.
În lanul de liniște din Satul Breb (Maramureș)
„Fluturii numără clipe, nu ani, și totuși au timp destul” – Rabindranath Tagore.
Iar noi, în zecii de ani hărăziți, ne căinăm, nu o dată, că n-avem timp îndestul pentru a face ce trebuie și ce contează, dar vorba lui Jean de La Bruyere: „cel care folosește prost timpul, se plânge mereu de scurtimea lui”, fiindcă a-ți face timp înseamnă să ai posibilitatea de a-l cheltui după bunul plac, măcar după orele de serviciu ori numai la fiecare sfârșit de săptămână.
Pe dealurile înalte ale Ilvei-Mici (Bistrița-Năsăud)
„Ca să-l întâlnim pe Dumnezeu e destul să privim în jurul nostru” – Paulo Coelho.
Pe Culmea Corongișului (Munții Rodnei)
Și se mai spune că ori de câte ori cotidianul ni se pare cam sărac, n-are rost să-l blamăm, ci pe noi înșine fiindcă nu știm să fim destul de poeți ca să-i deșteptăm toate bogățiile dosite în detalii, citind la umbra unui copac, adormind sub cerul liber într-o fâneață înflorată, alergând desculț, prin rouă, pe culmi largi și luminate…
Trupa Taxi, în versurile piesei „Despre smerenie”, ne împărtășește că nu l-au aflat pe Dumnezeu într-o catedrală monumentală, ci într-o bisericuță de lemn, situată pe un deal, refrenul-concluzie fiind: „Dumnezeu preferă lemnul, / Lemnul și spațiile mici”. În acest sens, țin să vă destăinui că și eu l-am simțit cel mai aproape pe Dumnezeu, în singurătatea unei după-amiezi de duminică, tot într-un locaș străvechi și de dimensiuni restrânse: în „bunicuța-bisericuță” aparținând Mănăstirii Rohia și care a fost încorporată în temelia impozantului edificiu, recent ridicat. Și, călăuzit de același gând, nu pot să nu remarc contrastul dintre Atena, unde bisericile de demult sunt relativ miniaturale, clădite frumos din piatră și din lemn (vezi imaginile alăturate!), și Roma unde predomină – în fast, tinzând către înalt – uriașe catedrale.
Chiar și Catedrala Episcopală din Atena nu impresionează prin dimensiuni.
Un lucru este cert: omul învață să trăiască bogat numai atunci când renunță la țintele intitulate „Mai sus!” și ”Mai mult!” (în engleză, MORE) și când începe să se gândească la moarte – primul pas către întoarcerea spre sine. Un amic îmi spunea, cândva, că ori de câte ori conduce pe ultimul drum un cunoscut, răpus scurt de câte un AVC, se întoarce la ABC-ul existenței și-l cuprinde, timp de câteva zile, o poftă nebună de viață, după care cade iarăși în rutină, în letargie, în simțire puțină, împănată cu năzuințe fără număr și fără noimă.
În Postul Paștelui, un prieten de munte mi-a servit (fără intenție!!!) o LECȚIE, ce valorează cât o sută – și mai bine – de cărți de dezvoltare personală. Spun asta pentru că ne aflam pentru o treabă neînsemnată de tâmplărie în satul natal al mamei sale când, la plecare, m-a rugat să ne abatem până la ultima dintre gospodăriile închegate de-a lungul unui pârâu de munte, având de dus unele medicamente absolut necesare rudelor sale. Și odată intrați în curte am aflat în ușa grajdului, plin de vite, pe Ion – un vârstnic cu deficiențe locomotorii – ce ne-a privit prietenește și ne-a întins mâna într-un fel ce ilustra că era bucuros nespus de oaspeți, iar în casă pe Veronica (tot în vârstă, cu unele dificultăți de vorbire, pe lângă cele de deplasare) și pe Ioana, ce avea grijă de frații săi și de tatăl lor, trecut hăt bine de 90 de ani și căzut, de ceva vreme, la pat. M-a izbit atunci seninătatea din ochii lor (amintindu-mi ce am citit pe undeva: că suferința sfințește!), m-a uluit faptul că nu s-au plâns nici un moment de durerile pe care le îndură și nici nu și-au arătat eventuala revoltă (firească, de altfel) față de greutățile și de neajunsurile pe care, indiscutabil, le întâmpină. Și nici nu era o simplă stare de acceptare, de resemnare ( în sensul că asta e și n-ai ce face!), ci o bunătate fără de margini și o blândețe veritabilă puse, cu carul, în fiecare privire, în fiecare gest, în fiecare vorbă, mulțumindu-se cu puținul care le este mai mult decât destul. Ca și brazii, ei nu visează la depărtări exotice și nici nu cred că coboară vreodată la șes, căci pentru ei fiecare pas făcut este o provocare, o grea încercare și totuși nu-și afurisesc soarta sorocită și nici nu se vaietă. Doamne, ce mai semeni sfinți!
Ca și lovit cu leuca-n cap am ieșit din casa lor curată, și cutremurat de gândul că eu (și mulți alții ca mine) – raportat la crucea grea pe care acești munteni o duc, și nu oricum, ci înfrumusețând-o pe calea vieții lor – n-ar mai trebui să cutez a da glas vreunei nemulțumiri (oricât de infimă ar fi și nici să-i permit să sălășluiască tăcută în ungherele sufletului), ori să mă îndeletnicesc cu vreo neliniște, chiar și oarecum justificată, ci să fiu veșnic conștient și, pe deplin, recunoscător pentru că sunt, pentru ce sunt, pentru cum sunt, pentru ce am…, și să spun sincer: „Doamne, nu-s vrednic de mare milostivirea ta!”