Un MARE ADEVĂR cuprinde fraza: nu destinația contează, ci drumul ce ne-a condus spre ea, chiar dacă ținta drumeției prezentate în cele ce urmează a fost un interesant lac oval, de baraj-natural, format în spatele unui uriaș val de alunecare pornit din Vf. Cetățele (denumirea provine de la urmele unor străvechi fortificații de pământ aflate în imediata vecinătate) și care se înfățișează astăzi ca o adâncitură de dimensiuni gigantice, înconjurată pe două laturi de versanți înalți și abrupți, ochiul albastru de apă având peste două sute de metri lungime și un volum constant de apă, asigurat de câteva izvoare de fund, datorate intersectării pânzei freatice în timpul deplasării faliei de pământ. Cam atât despre „azimutul” Tăul Căianului – căci despre el este vorba – chiar dacă ar mai fi multe de spus despre acest loc (lac fără fund) cu peisaje desprinse dintr-o inedită poveste și condimentat cu legende despre un car cu boi care a intrat în oglinda lui, ca pe o poartă magică – cum se scrie pe la carte, și a ieșit, miraculos, hăt-departe.
Prin urmare, în ton cu refrenul ales: „Nu ajungerea, ci parcurgerea primează”, sau altfel spus: „Nu atingerea dă măsură drumeției (vieții!!!), ci ambiția și abnegația cu care stăruim să ne îndreptăm spre obiectivul stabilit”, mai ofer celor interesați un ultim detaliu tehnic despre tura de astăzi: cele mai lesne, ca durată și dificultate, sunt potecile ce purced din satele Ilișua și Căianu Mare, dar noi, în ziua călduță de toamnă târzie, am optat pentru un traseu în circuit (un fel de ocol al pământului), un pic mai lung, legat de Valea Someșului, cu plecare din Coldău și coborâre în Beclenuț, fără a schimba însă caracteristica principală a itinerariului ce duce la Lacul Cetățele, de preumblare ușoară, potrivită pentru relaxare.
Și cum satisfacția finală, chiar și intensă, e scurtă și se uită, memorabil fiind drumuțul, cu suita de piedici, de pericole, de peripeții…, cu noianul de impresii ce umple tolba cu amintiri, am călătorit (per pedes, desigur) în această zi, cu mintea și cu inima stând de veghe.
Și cum pe cale descoperi (și te descoperi), linia de sosire fiind destul de săracă în concluzii, în cumințenia autumnală și-n foșnetul său de frunze, alese ca așternut, am constatat că deja pământul doarme dus și visează pe I(sus). Nu-i de mirare că țăranul român, cel de demult, îl prețuia nespus și obișnuia să spună că pământul este viu, că trăiește și respiră, și că, după ce a rodit, se culcă, la scurtă vreme după Sâmedru (Sf. Dumitru), ca tot omul obosit, că pe la Sf. Andrei doarme deplin, pe la Bobotează e înghețat în somn, de Mucenici (9 martie) întredeschide ochii și la Sf. Gheorghe e treaz și pregătit să primească sămânța pentru a o încolți și-nmulți, spre bucuria creștinului care știa că încălcarea rânduielii aduce necaz, că pământul odată pus la hodină nu trebuie tulburat, că nu i se poate strica somnul deschizându-l cu plugul, ori să fluiere pe cărare sau să strige, în gura mare, peste câmpul încremenit. Doamne, câtă grijă purtată și ce dovadă de respect și de recunoștință pentru glia ce-i punea pe masă pâinea cea de toate zilele.
Dacă e așa cum se zice, că pământul râde prin flori, atunci această floare e surâsul de pe urmă. Iar ultimele flori, înseamnă primii fiori de frig.
O ciupercă cu picioarele pe pământ, sau despre care s-ar putea spune că a ieșit ca din pământ.
Iar despre Domnia Sa că e la pământ și mișună, mută ca pământul.
Când avem capul plecat, în pământ înșurubat, uităm că nu ținta atinsă ne înalță sufletul, ci calea aurie, străbătută pe pământul făgăduinței de veșnicie.
Afară e timpul când și pământul doarme sub om – ce minune de expresie au zămislit bătrânii satelor. În schimb, nu pot pricepe nici astăzi, după toate lecțiile și experiențele ce mi-au fost sortite, ce să aleg din zicerea „a uita ca pământul”. Nu contest că pământul caută să-și cicatrizeze rănile pricinuite de bipedul neghiob (am remarcat cum stăruie să acopere cu vegetație și pâlniile produse de obuze), dar nu prea cred că el uită de-a valma și că iartă degrabă. Ș-apoi oare cum ar arăta lumea dacă, într-o bună zi, de primăvară, pământului nu i-ar suna ceasul și nu s-ar mai trezi, nu și-ar sufleca mânecile solului și n-ar stupci în palmele bătătorite, pentru a se pune, încă o dată, pe treabă. În schimb, divin îmi pare îndemnul: „Uită de pământ, dacă nu vrei să te uite cerul”!
Și ce bine ar mai fi, dacă mereu ne-am aminti, că semnificația – și miezul – nu se află în capătul locului, în dosul muntelui de urcat, ci în fiecare pas făcut „una ca pământul”, cu luciditate, cu asumare, cu ochii în patru și simțurile atente la fiecare mărunt amănunt, că adevărul cel infinit al vieții este mersul, nu popasul de pisc atins, iar viața se măsoară în pași, nu în ani, nu in bani, nu în culmile cucerite…, iar la capătul capătului nu aflăm decât tot un petec de pământ ce se uită rugător la cer.
În aer sta parcă aninată acalmia armistițiului și pacea dinaintea viforului hibernal, sufletul fiind cucerit de liniștea limpede în care a ațipit natura, de frumusețea melancolică, înțesată de înțelesuri, a frunzei ce se desprinde de ram, a plutirii spre pământ.
Iar la masa tăcerii, la ceas de popas pentru răgaz, mi s-a înfiripat în minte și-un început de colind: „Cerul și pământul, cerul și pământul în cântec răsună, / Îngeri și oameni, îngeri și oameni cântă împreună…”, fără de cuvinte.
În razele cumpătate, poleite cu blândețe de soare, de reverie născătoare, mi s-a relevat și că drumul, urmat umăr lângă umăr, de-a lungul liniei existenței, e legea cea sfântă, destinația fiind doar umbra trecătoare proiectată în lumina fără de sfârșit.
Și dacă drumul trăit este etern, iar destinația efemeră, propun un corolar de final: Să trăim calea, nu capătul ei, căci sensul drumeției nu se află în scop, ci în trăirea continuă a devenirii.
