„Tăcere a inimii. Tăcere a simțurilor. Tăcere a cuvântului lăuntric, căci e bine să regăsești Providența, care e și tăcere în eternitate.” – Antoine de Saint-Exupery
Secole de-a rândul, tăcerea a fost interpretată ca o deplină dovadă de vinovăție și Doamne cât de greu s-a câștigat dreptul de a rămâne tăcut, ca principiu legal fundamental al dreptului penal și care permite învinuitului să nu răspundă la întrebările acuzatorului, dar uite cum uităm că tăcerea nu e doar un drept procedural, ci și o mare oportunitate personală, de care arareori facem uz în viața de zi cu zi. Și nu fac referire doar la tăcerea care spune mai mult decât cuvântul și nici la atitudinea pragmatică adoptată de cel care „tace și face”, ci la calea si(n)gură de purificare a inimii și de potolire a gândirii, care se deschide numai „ascultând tăcerea” și care oferă spiritului șansa de a-și deschide larg aripile, pentru a culege de sus o semnificație, un semn…
Preotul Crin Triandafil Theodorescu, custodele Peșterii Izvorul Tăușoarelor, în tainițele pământului, CERE însoțitorilor un „timp pentru tăCERE”, mărunțit pe întuneric, cu ochii larg deschiși în negrul absolut și cu auzul derutat, nefiind acomodat cu atâta amar de liniște. Poate că tocmai de aceea ar trebui să redescoperim mersul pe jos, croșetatul, cioplitul în lemn, cititul unei cărți…, împrietenindu-ne din nou cu sinele nostru. Pare-mi-se că ne este teamă de tăcere, de clipele în care suntem nevoiți să stăm singuri cu noi înșine, așa că mulți dintre noi, cum se ivește un moment liber (și avem har Domnului) ori ne dă târcoale plictiseala (și ne învăluie la ce puțină răbdare și preocupare avem) intrăm degrabă pe rețelele de socializare, urmărind cum se succed, într-un ritm amețitor, imagini și sunete, ori punem de-o discuție cu inteligența artificială.
Ori poate că omul, odată intrat în era vitezei, și-a pierdut doar obișnuința de a ședea, de a tăcea, ascultând infinitul. Și când spun asta mă gândesc la amatorii de motoare, ce urcă în munți călare pe ATV-uri și motociclete, în nechezat asurzitor de cai-putere; la cei ce trec, primăvara, prin parcul orașului cu căștile pe urechi și ochii țintuiți în ecranul telefonului, deși pe afară a coborât raiul pe pământ; la un vârstnic simpatic care, de curând, a realizat că „restul e tăcere” (W. Shakespeare) și care trudea în grădină, ascultând neîncetat un post de radio cu muzică populară, al cărui sonor îl punea în surdină doar când mai făcea câte o pauză de muncă și suna, ba pe un vecin, ba pe un fost coleg de serviciu, pentru a dezbate ce au zis unii și alții pe la televizor; la un amic care îmi destăinuia că îi place să se plimbe prin oraș în dimineața de Zi Întâi a anului, când sunt stinse ultimele ecouri ale petrecerilor de Revelion și când se lasă peste lume, ca un capac, o tăcere desăvârșită, dar care pare nefirească la cât murmur, la cât tremur se arată perpetuu, primprejur; și mai ales la bunica unui suflet prieten, ce își petrecea vacanțele de vară în Bărăgan. Pe băbuță o chema Marița și era nevasta lui Isac, poreclit Cotoi, veșnic nemulțumit de cât are și de cum merg treburile, iute la mânie și greu, din cale afară, la vorbă, iar ziua în care bărbatul pleca cu carul încărcat la târg era inundată de o larmă împănată cu sudalme la adresa celor sfinte, dar odată ce țăranul și carul se pierdea pe cale, în depărtare, bătrânica își făcea o cruce mare în mijlocul uliței și spunea șoptit: „A stat vântul maică…”, după care, lângă un blid cu nuci așeza pe masă o sticlă de vin, cumu-i uleiul, pusă la tomnit, într-o groapă cu nisip, cu mulți ani în urmă, și sorbea, și tăcea, și mesteca, și tăcea…, cu ochii duși în zare, și abia într-un târziu, când aprindea lampa, privea înlăcrimată și rugător la icoană: „Batăr un an Maică, să trăiesc în liniște, după el…”
Și dacă tot a pus iarna pământul sub tăcere, redau un alt fragment din scriitura aleasă a părintelui meu spiritual.
„ În liniștea serii târzii mă simt ușor, înălțat parcă de la pământ. De mult a tăcut și cel din urmă glas de pasăre al nopții. Liniștea asta dulce se coboară în suflet, și odată îți umple fiecare părticică din ființa ta.” – Ion Agârbiceanu, Împărăția tăcerii.
„ Iar după o clipă de contemplare deplină, de absorbire, te simți deodată nespus de intens pe tine în această împărăție a tăcerii. Sufletul tău se deșteaptă, se simte. În tăcerea, de afară începe cuvântul lăuntric, începe o minune mai mare ca cea adormită, care-ți străjuiește în jur, deasupra, sub tine. O lume întreagă în semiîntunericul serii târzii, în liniștea mare, parcă nu mai are ființă, și tu, alt zeu, alt creator, zidești o lume nouă, mai minunată ca toate .” – Ion Agârbiceanu, Împărăția tăcerii.
„ Căci, într-adevăr, cum se poate tâlcui această viață din noi, această lume neobișnuit de înaltă, de strălucită, veșnică, pe care n-o purtăm nici în mâna noastră, nici la capul nostru, și pe care totuși o ducem cu noi, pretutindenea, concentrată poate într-un punct, într-un singur sâmbure miraculos de aur ori în nimic material.” – Ion Agârbiceanu, Împărăția tăcerii.
„ V-ați ascultat vreodată, în împărăția tăcerii, pe voi înșivă ? Ați băgat de seamă șoaptele abia desprinse din sufletul vostru, dulcile și sfintele frământări de-acolo, din adâncuri? Rămas-ați uimiți în fața nesfârșitei putințe de a pricepe, de a simți, pe care ați descoperit-o în voi? ” – Ion Agârbiceanu, Împărăția tăcerii.
„Îndată ce taci, îndată ce în jurul tău e liniște, viața ta nu mai seamănă cu nimic din ce este pe pământ. Abia într-o astfel de sară pașnică vom putea pricepe pentru ce au lăudat atâta împărăția tăcerii marii gânditori ai omenirii. Nu s-au mulțumit de lauda ei, ci au și iubit-o. Abia într-o astfel de sară vom înțelege că n-a fost o nebunie viața anahoreților de la începuturile creștinismului, ce părăseau lumea, averea…, ca să se bucure deplin de farmecele tăcerii.” – Ion Agârbiceanu, Împărăția tăcerii.
„Împărăția tăcerii are privilegiul de-a face liber pe fiecare din noi, cel puțin pentru câteva clipe. Gândirea noastră e slobodă să zboare mai ageră ca un vultur măreț, inima noastră poate să simtă până în nemărginiri. Cine va ținea atunci în frâu închipuirea? – Ion Agârbiceanu, Împărăția tăcerii.
„Se poate însă, ca sufletele mai puțin tari și îndrăznețe să se îmbolnăvească în împărăția tăcerii. Pe acestea le înspăimântă, le doboară o gândire întreagă pe care o dă tăcerea desăvârșită. Și chiar sufletul cel mai bine înzestrat nu poate petrece veșnic în această împărăție. Oricine și-ar putea primejdui simțul realității. De altfel viața, așa de reală, se îngrijește să țină, din cât se poate, departe de la noi mândra împărăție a tăcerii.” – Ion Agârbiceanu, Împărăția tăcerii..