Bunavestire s-a săvârșit, Duhul Sfânt s-a pogorât, din nou, pe pământ!
Dealul cu primule din Sânmărghita (Cluj) ne trage de mânecă: Opriți și priviți!
Și minunate sunt (pre)facerile sale, de întrupare. Poate tocmai de aceea, bătrânii satelor obișnuiau să spună: „La Blagoveștenie, țarina mirosește!”
Să ieșim, cu toții, pe câmp, la larg, să „mninosim” parfumul de verdeață încolțită, să contemplăm luncile smălțate de flori tinere și surâzătoare, să ascultăm, fără grabă, trilurile (re)învierii.
Și Depresiunea colinară Cușma-Dorolea (Bistrița), frumos împodobită cu omătuțe, cu luște ne îndeamnă: Poposiți și simțiți!
„În văzduh tremura și se scălda în lumină cristalul argintiu al primăverii, ca un giulgiu abia văzut. Musculițe de aur pluteau în aer, amețite de soare, legănate ușor de boarea ce adia de la miazăzi. În adâncimi vinete, sus în cer, palpitau aripi de ciocârlii și în prunii grădinilor cântau cucii. Pe uliți parcă arde: ieșiseră copiii la joc, desculți și în cămășuțe, așa cum iernaseră după cuptor. Toată lumea părea mai ușoară, cum umbla după trebi. Ceva greu, ca plumbul, se topise în ființe, iar lucrurile neînsuflețite păreau reînnoite, întinerite.” – Ion Agârbiceanu, Într-o zi de primăvară
„Miresmele primăverii tulbură și sufletul bătrânilor. Ele se ridică din pământul în care mustește viața nouă; se coboară din văzduh din patru vânturi, pe aripile ușoare ale adierilor nevăzute; se desprind din picurii de ploaie ce izbesc, rotunzi și tari, în pragul ogrăzii; te bat cu aromele ce pornesc din ramurile înverzite ale arborilor; pornesc sfioase dintre petalele florilor, cari abia și-au deschis ochii; pătrund și din mâzga ce curge sub scoarța pomilor, cu un miros, cu un gust sărat de sânge și verdeață. Se adună de pretutindenea și prin toate simțurile hodorogite ale bătrânului, întră-n el, fără să-l întrebe. (…) De la o vreme, parcă-mi venea și mie să zburd. O neliniște aromitoare mă frământa, o ușoară căldură dulce se ridica de la inimă spre cap, ca o amețeală. Începui să mormăi o melodie din sat, întâi în gând, apoi mi se lipi de buze, dulce ca mierea, și mi le închise, să nu se poată auzi nimic afară. Cântecul neauzit îmi gâdila sufletul și mi-l umplea de soare. Mă simțeam ușor, și mă hotărâi să merg în pădure. Am simțit deodată dor mare să fiu pe înserate, la marginea pădurii, unde am copilărit, să ascult cântărețele pădurii.” – Ion Agârbiceanu, Cuib de soare
Și pădurea joasă din Șesul Orheiului (Bistrița) ne reamintește: Iubiți, dacă doriți să-nfloriți!
„În adâncul ființei sale, în sufletul său, se concentra însă una dintre viețile cele mai deosebite. Era acolo căldură, era soare mult, și se aduna parcă, din zi în zi, tot mai mult. Înfloreau în el simțăminte alese, se ridicau gânduri înalte, dar totul se petrecea în el cu o încetineală uimitoare. Părea că fiecare sentiment, fiecare gând se cuibărise încet în el, liniștit, pașnic, ca și când ar fi simțit că aici au aflat adevăratul lor loc de odihnă. Era în stare să privească ore întregi jocul zburdalnic al fluturilor, covoarele de flori de pe lunci, să asculte cântecul păsărilor, ori, stând pe malul râului, să privească scurgerea apei și să-i asculte cântecul plin de taine. Toate ceasurile libere și le petrecea pe afară din oraș, cu o carte subsuoară, pe care, însă, rar o deschidea.” – Ion Agârbiceanu, Legea minții
Și marea de muguri ne roagă: Poftiți, bucurați-vă și vă veseliți!
„Dar pentru păstrarea tinereții, pentru reînnoirea vieții, luptele, furtunile sunt necesare. Numai noi nu băgăm de seamă că o biruință mare nu-i decât rezultanta nenumăratelor biruințe și chiar a înfrângerilor mărunte. Noi socotim primăvara deodată cu florile de april și mai, când biruința ei e deplină, și nu ne dăm seama că s-a început cu furtunile de la sfârșitul lui faur și din mart. Câtă energie nu s-a cheltuit în dezlănțuirea acestei furtuni, până să se poată ajunge la strălucirile din mai! Și, în vreme ce vuietele cresc în jurul meu pe măsura în care lumea se cufundă în somn, mă gândesc la sfintele furtuni ce răscolesc sufletul omenesc; la marile lupte prin care trebuie să trecem, până ce acest suflet ajunge să zâmbească de armonie, cum zâmbește primăvara lunii mai în lumină, în flori, în cântece. Noi cădem în adânca admirare în fața unui om deplin armonic; îl numim geniu, erou, sfânt, îl declarăm cel mai desăvârșit om pe care l-am întâlnit în viață; ne însuflețim de el cum ne însuflețim de-o strălucită zi de primăvară, și-l iubim tot atât de mult. Dar cât de mare va fi mirarea noastră când vom ști că el nu s-a născut altfel dintr-odată, ci zi de zi, prin furtunile cumplite, a adus câte-un nou grăunte de mărgăritar la comoara sufletească, până ce aceasta a ajuns la strălucirea ei armonică de azi.” – Ion Agârbiceanu, Furtunile