Pentru a echilibra multul cu puținul prezentării, încerc să nu-mi calc cuvântul dat în scriitura anterioară: de a fi cât mai succint în expunerea de astăzi și suplimentar mai promit ceva: să-ncep cu o chestiune serioasă (tratată-n treacăt) și să mă îndrept apoi către un tărâm amuzant, legat tot de poartă și de program.
Încredințată (eronat!!!) că și-a făcut poartă-n casă, în sensul că și-a securizat electoratul și s-a pus la adăpost de orice critică, în doar o lună de zile iresponsabila noastră clasă politică s-a pulverizat, după care, mânată de mânie ciocoiască, și-a dat drumul fără rușine – cu boltă și împrăștiat – peste interesul național, fățarnic clamat, rămânând totodată încurcată printre liniile roșii ghimpate, cu bățul interesului de partid trasate, de am ajuns în situația complicată – dacă nu cumva chiar critică – de a nu se mai înțelege om cu persoană. Și totuși, nici poveste de a fi făcut careva poartă-n casă, câtă vreme întreaga comunitate politică este atacabilă pentru aruncarea în aer a punților de comunicare și zăvorârea, cu trufie, a oricărei porți de scăpare, de ieșire din impas, în timp ce primul om în stat bate zadarnic pe la toate porțile, iar poporul privește ca vițelul la poarta nouă.
În diplomație, închiderea porților (ori și mai rău : înghițirea cheii ori baterea lor în piroane) poate transforma un diferend temporar într-un conflict de lungă durată, inclusiv de natură armată, fiindcă atrage ruperea totală a dialogului, fără posibilitatea unei reveniri la situația anterioară; formularea unor ultimatumuri care nu lasă celeilalte părți o ieșire onorabilă; adoptarea unor poziții atât de rigide, de radicale încât compromisul devine imposibil…
Și lucrurile stau cam la fel și-n justiție, unde conflictul devine tot mai adânc, mai acut atunci când împricinații închid orice poartă de comunicare, rămân ferm pe redute și fiecare este convins că el are dreptate (în totalitate!!!) și din acest meschin motiv – denumit orgoliu – ajung să se judece până-n pânzele albe (adică obsesiv și până la capăt!), fiindcă din contestarea dreptății izvorăște bogat nevoia de a câștiga disputa, indiferent de costuri, iar dincolo de acest hotar nu mai este despre adevăr, ci despre a nu pierde în fața vrăjmașului, cu surle și trâmbițe declarat.
Iar îndărătnicia de măgar – expresia populară ce exprimă o stare de încăpățânare extremă – mi se pare că apare și mai pregnant în politică ori de câte ori flexibilității i se pune cruce și se uită un aspect elementar: numai porțile deschise înseamnă invitație, cale de înaintare, loc de întors în firescul dialog, speranță de reconciliere, șansă de împăcare… Și blamata reconstruire a unei relații, de dragul binelui public – și în detrimentul unor mărunte calcule electorale – nu înseamnă că trebuie să accepți orice ori să renunți la propriile principii, ci doar că trebuie să lași lucrurile la „tomnit” pe a doua sau a treia zi, fără să preschimbi, la cald, o concluzie de moment într-o sentință definitivă, dificil de retractat ulterior.
Mă rezum la atât, căci oricum, iluștrii noștri conducători pare-mi-se c-au căpiat și nu mai conștientizează că lumea e sătulă până peste cap, de cearta lor. Și cum la greu și la rău, românul de rând (un mare mucalit!) a supraviețuit apelând la glume ghidușe, ce știu să stârnească (su)râsul-plânsul, păstrând însă un aer destul de serios, o să lipesc pe porțile închise câteva expresii poznașe, personal întâlnite sau de pe la alții auzite.
Un program de lucru, bun de pus, de pildă, la un cabinet parlamentar: „Deschid când vin, închid când plec”. Sau și mai și, dar la fel de ostentativ: „Vin când pot și plec când vreau” ori „Mă găsiți de când ajung și până când mă duc”.
Alte formule ce mai pot fi întrebuințate: „Deschis non-stop cu întreruperi frecvente” sau „Orele afișate au caracter informativ. Ne rezervăm dreptul de a fi deschiși”. Și ar mai fi: „Orar estimativ și prezență aproximativă: deschid din mers și până la noi ordine” ori „Deschid la prima cheie și închid la ultima, iar programul poate suferi modificări, în funcție de chef” sau „Deschid devreme doar pentru cei care se trezesc târziu”.
Și enumerarea poate continua: „Deschid fără programări și închid fără avertisment”: „Sunt punctual: întârzii la deschidere și mă grăbesc la închidere” sau „Deschid pe propria răspundere și închid înainte să-mi pară rău c-am deschis”.
Am aflat și câteva ziceri hazlii legate de intrarea pe poartă: „Nu bateți, ies eu din când în când”; „O poartă închisă nu este un refuz, ci o invitație la sonerie”; „Dacă lumina e aprinsă, încercați să apăsați clanța, dar nu insistați”; „Dacă poarta e închisă, încearcă-ți norocul mai târziu”; „Poarta e deschisă, restul depinde doar de tine”, câtă vreme dincolo de ea te poate întâmpina o altă perspectivă sau doar un câine, vorba cuiva.
Și mai sunt: „Portalul către succes e deschis. Nu intra pe ușa din dos” sau „Unele porți se deschid cu bun-simț, altele cu o doză de curaj, dar evită să o pui, cu umărul, jos”.
Iar în spatele unor porți, în magazinele de cartier am dat peste alte recomandări: „Nu atinge banii cu mâinile murdare” ori „Nu linge degetele când numeri banii”, într-un restaurant m-a întâmpinat un afiș pus la intrare: „Purtați-vă frumos cu ospătarii. Clienți mai găsim, ospătari nu”, iar din spusele unui amic am aflat de o sugestie făcută șugubăț de către patronul unei pensiuni: „Nu avem Wi-Fi. Vorbiți între voi, s-ar putea să vă placă”.
La porțile cerului: Zăplazul Pietrei Craiului. Termenul de zăplaz are semnificația de îngrăditură făcută din uluci – dispărută definitivă din peisaj (în favoarea gardului înalt, de fier forjat), pe lista cu obiecte pierdute – pe calea istoriei – fiind trecut deja și pârleazul: trecătoarea îngustă durată peste gardul de țară, ce era făcută din mai multe scânduri așezate-n trepte și care se sprijinea pe țăruși de lemn bătuți în pământ, această modalitate simplă de trecere la liber (adică neîngrădită) reprezentând, în gradul cel mai înalt, contrariul porților închise și expresia preabunei-vecinătăți.
Și urmărind același scop: de a nu sfârși postarea într-o notă neserioasă, o să aduc în primplan un text evanghelic ce poate fi alăturat clasicei afirmații: Mare e Grădina Domnului și Mică e Poarta Raiului.
„Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este cărarea ce duce la pierzanie, și mulți sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei care o află” – Biblia, Matei 7 : 13
Concluzie: și buna-înțelegere depinde doar de noi, iar clipa de față e singurul portal către viitor.