Potrivit calendarului ortodox, data de 22 iulie este dedicată Sf. Mironosițe, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena, poate cel mai misterios personaj biblic, fiind subiect de controversă atât trecutul său, cât și rolul pe care l-a jucat în viața lui Iisus Hristos.
Maria Magdalena (Miriam din Magdala) a fost prezentă la predicile și minunile săvârșite de Mântuitor, la răstignirea, învierea și înălțarea acestuia. Inițial a fost confundată cu femeia păcătoasă care a spălat picioarele lui Iisus. Nu se știe cu exactitate nici colțul de lume unde a propovăduit evanghelia. Unele surse fac vorbire de Anatolia (Efes), altele de zona Provence. Basilica din Vezelay (Franța) este dedicată exclusiv acestei sfinte, susținându-se că aceasta s-ar fi retras în Peștera La Sainte Baume, din vecinătatea Marsiliei, unde timp de 30 de ani ar fi dus o viață de pustnică, și că în cripta situată sub altarul bisericii amintite, s-ar afla presupusele ei relicve.
Dacă Biserica ortodoxă a considerat-o „apostolul apostolilor” și un model al iubirii arzătoare, fiind adorată drept penitentă și onorată drept o purtătoare de mir (fără a-i dedica totuși o zi de mare sărbătoare), Biserica Catolică nu a fost consecventă în atitudinea adoptată față de memoria acestei sfinte creștine, căci în secolul al VI-lea Papa Grigore I cel Mare i-a pus eticheta de prostituată, de păcătoasă care s-a pocăit, pornind de la premisa biblică că a fost vindecată de Iisus Hristos, care a scos din ea șapte demoni (Marcu 16:9), afirmația înaltului prelat fiind retractată de Vatican abia în anul 1969.
Nimbul de mister al acestei sfinte a fost amplificat de Leonardo da Vinci, care în „Cina cea de taină” a pictat-o în locul Sf. Ioan, spunându-se că ar fi vrut să transmită pe această cale un mesaj secret. Ulterior, celebrul roman de ficțiune scris de Dan Brown și trilogia de aceeași natură semnată de Kathleen McGowan (Cartea Iubirii, Cea așteptată și Prințul poet) au adăugat o aură de enigmă asupra celei mai importante femei din viața Mântuitorului, după Sf. Maria, mama acestuia.
Personalitatea Mariei Magdalena răzbate și din nuvela fantezistă „Pilat din Pont”, scrisă de Anatole France, ce prezintă întâlnirea dintre Pilat, ajuns bătrân, și un aristocrat, Aellius Lamia, întors din exil. După îndelungi discuții și depănări de amintiri, cei doi ajung la figura centrală a creștinismului, sfârșind cu o întrebare, ce pare de actualitate și care rămâne deschisă tuturor răspunsurilor, pentru popoarele pământului.
„– Femeile din Siria dansează atât de languros! Am cunoscut o femeie iudaică din Ierusalim care, la lumina palidă a unei lumânări funeste, pe covor, dansa ridicându-și brațele pentru a lovi țambalele. Cu spatele cabrat, cu capul lăsat pe spate ca și cum greutatea părului lung, roșu, îl trăgea în jos, cu privirea plină de voluptate, înflăcărată și languroasă, suplă, ar fi făcut-o pe Cleopatra însăși să înnebunească de invidie. Îmi plăceau dansul ei barbar, vocea ei puțin aspră, totuși dulce, mirosul de parfum, starea dintre veghe și vis în care părea că trăiește. O urmam peste tot. Mă amestecam în lumea abjectă a soldaților, a scamatorilor și acelor care strâng impozite, genul de lume de care se înconjura ea. Într-o zi a dispărut și n-am mai văzut-o niciodată. Am căutat-o multă vreme pe străduțe suspecte și în taverne. Era mai greu să te dezobișnuiești de ea decât de vinul grecesc. La câteva luni după ce am pierdut-o, am aflat din întâmplare că se alăturase unui mic grup de bărbați și femei care urmau un galilean făcător de miracole. Se numea Iisus, era din Nazaret, și nu știu pentru ce învinuire a fost răstignit. Pontius, îți amintești de el?
Pontius Pilat își încruntă sprâncenele și-și duse mâna la frunte ca și cum ar fi încercat să-și amintească ceva. Apoi, după câteva momente de tăcere:
„Iisus? șopti, Iisus din Nazaret? Nu-mi amintesc…”
Merită citită și cartea-parabolă scrisă de Nikos Kazantzakis: „Ultima ispită a lui Hristos”, din care am extras doar un mic fragment.
„Toți ochii fuseseră orbiți de multă lumină a lui Dumnezeu, nu văzură o ușiță joasă, care se deschise într-o parte și apăru, ștergându-și ochii înlăcrimați, galbenă ca ceara, Magdalena. O duruse sufletul de cel care urma să moară, și coborâse noaptea în puțul sec, să-i dăruiască cea de pe urmă bucurie, cea mai dulce pe care poate s-o dea lumea aceasta. Dar cel care urma să moară era din ceata cruntă a ziloților și făcuse jurământ să nu-și taie părul, să nu pună vin pe buzele lui, să nu doarmă cu femeie până când va fi izbăvit Israel. Și toată noaptea Magdalena ședea în fața lui și-l privea; dar el, dincolo, foarte departe, înapoia părului negru al femeii, privea Ierusalimul, nu cel de astăzi, cel îngenuncheat, cel desfrânat, ci viitorul Ierusalim, sfânt, cu cele șapte porți de cetate triumfătoare, cu cei șapte îngeri păzitori, cu cele șaptezeci și șapte de popoare căzute cu fața la pământ la picioarele lui”.
Adevărul absolut rămâne un astru de neatins, dar omul este convins că el stă pitit sub piatra pe care nimeni nu a avut încă inspirația de a o întoarce, uitând faptul că mărturiile depuse de persoanele prezente la săvârșirea unei fapte nu sunt identice cu privire la cauzele și circumstanțele comiterii ei, și cu atât mai mult dacă se pune o problemă de vinovăție. Chiar dacă sunt sinceri și de bună-credință, există diferențe, de fond sau de nuanță, între declarațiile date, de parcă fiecare a văzut altceva. În realitate, martorii au înțeles doar câte ceva din cele petrecute, pentru că au fost atenți și au pus accentul pe anumite aspecte, fără a omite și împrejurarea că simțurile înșală, iar memoria este selectivă. Divergențele sunt și mai evidente când sunt solicitate informații despre făptuitor: unii îl prezintă într-o lumină favorabilă, alții dimpotrivă. Pe de altă parte, opiniile sunt schimbătoare, așa că una îți spune martorul „la cald”, imediat după incident, și cu totul alta dacă va fi audiat abia la ani distanță, când va avea alt nivel de experiență și când amintirile sunt estompate și amestecate într-un strat gros de sedimente. Deosebirile sunt însă majore, chiar antagonice, între versiunile prezentate de persoanele direct implicate sau în vreun fel interesate, ori care relatează din auzite despre ce s-ar fi întâmplat undeva-cândva, căci vorbele care se rostogolesc din gură în gură pe ulița satului, sunt înflorite și răstălmăcite într-o asemenea măsură că devin de nerecunoscut chiar și pentru cel care le-a scornit din răzbunare ori pură răutate.
În cazul Mariei Magdalena nu poate fi exclusă nici varianta invidiei stârnită de femeia-apostol, prima femeie egală în drepturi cu bărbații, și care s-a dovedit a fi cel mai drag și mai de încredere discipol a lui Iisus Hristos, căci vestea învierii, ce constituie chintesența creștinismului, a fost dusă celorlalți ucenici tocmai prin mijlocirea ei.
Cu privire la veridicitatea unei relatări, înțelepții bătrâni ai satelor someșene obișnuiesc să rostească singurul adevăr sigur din lume: „Numai Dumnezeu Sfântul știe cum s-au petrecut faptele”.