Chiar dacă aparent așa pare, a fi sărac cu duhul nu înseamnă a fi slab de minte, lipsit de înțelepciune, de spirit, ci a fi străin de lume și neatașat de nimic material, deschizând astfel porțile smereniei, ce presupune a te scutura de mândrie și a te elibera de trecut, micșorarea stimei de sine și accesarea stării de acceptare absolută, de supunere fără crâcnire, iar în final atingerea unui liman de liniște lăuntrică.
Stagiul militar obligatoriu, efectuat în trecut, constituia pentru toți tinerii un anume exercițiu de smerenie, o provocatoare piatră de încercare și un prilej potrivit pentru a învăța ce înseamnă adoptarea unei atitudini umile, plecate, respectuoase, a unei conduite modeste, plină de bună-cuviință.
Era pentru întâia dată când nu mai aparțineai părinților tăi, ci țării în care te-ai născut, și în doar două ore, cu părul retezat de la rădăcină și îmbrăcat cu o uniformă militară ce ți-a fost aruncată din ușa magaziei, împreună cu o pereche de bocanci, de către un plutonier ce te-a „cântărit” iute din ochi, fără a scoate o vorbă, deveneai simplul soldat din plutonul nu știu cărei companii, ce va face duș doar o dată pe săptămână și va curăța cartofi la bucătărie.
Nici nu mai putea fi vorba de trufie, ci numai de resemnare și răbdare, după câte două ture zilnice de instrucție, începute cu „La stânga!”, „La dreapta!” și „La stânga-mprejur!”, continuate cu „În pas de defilare înainte marș!”, cu celebrul „Culcat!” (în mocirlă și cu masca pe figură) și „La loc comanda!” ori „În pas alergător, la al treilea stâlp de înaltă tensiune adunarea!” sau „Târâș, la mine adunarea”, căci orice ordin nu se discută, ci se execută.
Nu mai erai tu stăpânul orei de stingere, iar noaptea îți era „grevată” de câte un planton de trei ore lângă bocancii rânduiți în fața dormitorului cu douăzeci de paturi suprapuse, sau fracționată de alarme repetate, până când toți soldații se încadrau în baremul de timp stabilit de superior pentru a fi gata de luptă.
Tot ce era al tău, doar câteva lucruri de igienă personală, se aflau în valiza verde de lemn, încuiată cu un lacăt. Programul zilnic îți era impus, riguros partajat, și fiind ultimul și cel mai de jos în ierarhia militară erai nevoit să înveți salutul de departe, luând poziția de drepți și ducând mâna la creștet, într-un gest ce inspira o deosebită deferență.
Atunci, în miezul evenimentelor, ți se părea că joci într-un film prost, chiar grosolan, dar peste timp realizezi că armata te învăța ce este autoritatea, împăcarea cu răul și greul, acceptarea senină, fără vreo împotrivire, a dispozițiilor ce îți erau date, fiind stinsă orice revoltă adolescentină și temperat elanul și entuziasmul specific tinereții.
În esență, tot despre smerenie este vorba și în rugăciunea stareților de la Optina:
„Doamne, dăruiește-mi să primesc cu liniște sufletească tot ce îmi va aduce ziua de azi. Învrednicește-mă să mă dau întru totul Sfintei Voiei Tale. În tot ceasul astăzi, povățuiește-mă și în toate mă sprijinește.
Oricare ar fi veștile pe care le voi primi în timpul zilei, învață-mă să le primesc cu sufletul liniștit și întărit în credința că peste toate este Sfântă Voia Ta.
În toate faptele și cuvintele mele, tu călăuzește-mi gândurile și simțirile. În toate întâmplările neașteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la tine. Învață-mă să fiu deschis și înțelept cu fiecare din membrii familiei mele duhovnicești, pe nimeni amărând, pe nimeni întristând.
Doamne, dă-mi puterea să port ostenelile zilei de astăzi și toate întâmplările din vremea ei. Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert.”
Ar mai fi poate de adăugat ceva: să căutăm a dobândi destoinicia de a trăi fiecare clipă la superlativ.