Mănăstirea Salva a fost așezată la „porțile ceriului” abia în anul 1994, nu pe o veche vatră monahală, ci deasupra locului sfințit de martirul Tănase Tudoran. Absența împrejmuirii îți dă senzația că așteaptă permanent oaspeți, albul ce predomină împrejurimile sugerează curățenie spirituală, iar calea fără cotituri și în pantă ce urcă spre ea îți întărește convingerea că, indiferent de împrejurări, n-avem voie să ne abatem de la drumul drept al credinței.
Localitatea Salva este situată pe şesul format la unirea Sălăuţei cu Someşul, fiind atestată documentar încă din anul 1245. Originea toponimicului Salva este de origine slavă (de la salo, pământ gras), aşezarea având în documente următoarele versiuni toponimice : Zalva, Zalwa, Zalowa, Salwa, Szalwa ori Szalva.
Prima biserică din lemn a fost ridicată în anul 1789 (biserica din piatră fiind edificată abia în anul 1901), în ea slujind ca preot, în perioada 1865-1871, Sebastian Coşbuc, tatăl poetului George Coşbuc, iar în perioada 1871-1890 preotul Ion Catone, cumnatul lui George Coşbuc, Salva devenind pentru marele poet „Satul Savetei”, aceasta fiind înmormântată în grădina bisericii din Salva.
Ies în evidență câteva denumiri mai deosebite de riduri: Valea Bruhoii, Gropcile, Costişata, Coasta Cioroiului, Săcădaş, Ciocâltăile, Codeica şi Lăzurele. Cunoscut este însă platoul „La Mocirlă” unde a avut loc în data de 10 mai 1763 revolta grănicerilor năsăudeni cu prilejul sfinţirii steagurilor regimentului şi depunerii jurământului de credinţă, ocazie cu care Tănase Tudoran a rostit printre altele : „De doi ani suntem cătane şi carte n-am căpătat de la împărăteasă că suntem oameni liberi”. Personalitatea puternică i-a permis să-şi păstreze dârzenia şi la frângerea pe roată săvârşită în acelaşi loc la data de 12 noiembrie 1763.
Numele localității a devenit foarte cunoscut după al doilea război mondial când devenise la modă cântecul „De la Salva, la Vișeu, bine merge ghezășu, ghezășu merge pe șine, merge zău, că-i făcut bine”, brigadierii înscriind o pagină glorioasă în istoria feroviară română.
Mănăstirea este „suspusă”, în slava Salvei, în Dealul Migii, iar hramul ce i-a fost hărăzit este „Izvorul Tămăduirii”. Sălășluind pe un loc de față, pe un platou înalt, i s-ar putea spune „mănăstirea cea pururi însorită”, căci soarele o salută somnoros la sosire și o răsfață la scăpătat, cu ultimele salve de raze roșii. Preluând parcă din strălucirea soarelui, pune deoparte pentru fiecare dintre cei care îi trec pragul câte un licăr de lumină, câte o fărâmă de speranță, câte o clipă calmă și caldă de aleasă trăire creștină. I s-ar mai putea spune „mănăstirea solitară și solidară, deopotrivă” sau „mănăstirea salvatoare”, după denumirea localității pe care o patronează, în condițiile în care, de acolo, de sus, din susurul sfințeniei, răsfiră un văl ocrotitor peste salba de case a Salvei.
Un lucru e limpede: odată ajunși în locul în care se află mănăstirea, nu există hățișuri pământene în care privirea să ne rămână prinsă, motiv pentru care se înalță imediat, spre cupola curată a cerului.
Am convingerea că prea mult stăm cu ochii plecați în pământ și mult prea puțin cu ei ațintiți spre cerul înalt și liber.