Pe timp de război, când moartea se pune temeinic pe treabă, când omul nu mai are îngăduința de a trece cu gândul dincolo de clipa prezentă, fiind obligat să renunțe la năzuințe, și chiar la speranțe, pofta de viață, inclusiv trupească, sporește semnificativ, atingând cote nebănuite de înfruptare, de nerăbdare. Teama de a nu mai apuca ziua de mâine reînvie instinctul primar, animalic, ce poate fi exprimat cam așa: mai bine să-ți fie rău, decât să-ți pară rău. Ca atare, ca și vulturul din Munții Anzi, care mănâncă tot, cu lăcomie, riscând să cadă pradă altor răpitori pentru că nu-și mai poate lua zborul, și omul, când vede umbra morții călătorind pe chipurile combatanților, ca turmele de nori ce se preumblă pe versanții munților, se aruncă nebunește, fără rușine și fără de măsură, în excese.
Medicul Axel Munthe în romanul „Cartea de la San Michele”, ce mi-a fost recent recomandată de un prieten, dar de care sincer nu auzisem, deși a fost publicată pentru întâia dată în anul 1929, subliniază faptul că și în perioadele de pandemie, de mari molime, precum ciuma sau holera, omul reacționează la fel, săvârșind lucruri pe care nu le-ar fi făcut altminteri, mânat de dorința de a nu scăpa un ultim prilej de a se îndestula și de a încerca orice nebunie și fantezie.
Cartea, scrisă la sugestia lui Henry James, este o capodoperă literară – caleidoscop, de tip mozaic, dar cu elemente armonios asamblate, în care sunt dezbătute detaliat diverse teme într-o tentă dulce-amăruie, ca și autorul ei de altfel, alura internațională a lui Axel Munthe, fiind dată de împrejurarea că s-a născut în Suedia, a studiat medicina la Paris, a profesat la Paris și la Roma, s-a căsătorit cu o aristocrată bogată din Anglia, a vorbit fluent cinci limbi și a edificat două imobile deosebite, ce au astăzi statut de muzeu: Hildasholm (Leksand, Suedia) și Vila San Michele (Capri, Italia).
Povestea autobiografică, tragică și comică deopotrivă, ușor fantezistă, sau poate doar puțin romanțată, prezintă părți din viața fabuloasă a medicului Axel Munthe, un mare apărător al drepturilor animalelor, un promotor al hipnozei, un filantrop cunoscut, ce obișnuia să trateze pacienții săraci fără a accepta vreun onorariu, și un temerar fără pereche pe tărâm medical, riscându-și viața în mod repetat pentru a acorda ajutor sanitar pe vreme de război, dezastre naturale și epidemii, deși situația sa financiară i-ar fi permis să stea deoparte, în siguranță. Primul război mondial l-a petrecut într-o unitate medicală de ambulanță, experiența de viață fiind redată în cartea „Red Cross, Iron Cross”, câștigurile obținute din publicarea ei fiind donate organizației Crucea Roșie.
Am ales câteva fragmente din „Cartea de la San Michele”, îndesate de învățăminte și care relevă filozofia de viață a unui luptător, ce caută să-și împlinească visul și care trăiește din plin, intens, cu rost și cu folos:
„Știu că viața e frumoasă, dar mai știu de asemenea, că cel mai adesea facem din ea un talmeș-balmeș și o transformăm într-o farsă stupidă sau într-o tragedie sfâșietoare, ori și una, și alta, într-atât de mult, că în cele din urmă nu știm dacă să plângem sau să râdem. Este mai ușor să plângi, dar e mult mai bine să râzi, atâta vreme cât râsul nu e unul prea exagerat…
Noi știm că vom muri, de fapt acesta e singurul lucru despre care știm că ne-a fost rezervat. Toate celelalte sunt doar ghicitori, și de cele mai multe ori răspunsul e greșit. Asemenea copiilor aflați într-o pădure fără cărări, mergem pe dibuite prin viețile noastre, într-o fericită ignoranță despre ceea ce urmează să ni se întâmple de la o zi la alta, cu ce greutăți urmează să ne confruntăm, ce aventuri mai mult sau mai puțin palpitante vom întâlni înainte de marea aventură, cea mai captivantă dintre toate, Aventura Morții. Uneori, în dezorientarea noastră, ne încumetăm să îi punem o întrebare destinului nostru, dar nu primim nici un răspuns, deoarece stelele sunt mult prea departe. Cu cât ne dăm seama mai devreme că soarta se află în propriile forțe și nu în stele, cu atât mai bine pentru noi. Fericirea o putem găsi în noi înșine, este o pierdere de vreme să o căutăm la alții, puțini au fericire de dat. Supărarea trebuie să ne-o purtăm de unii singuri, așa cum putem, nu e cinstit să încercăm să o transferăm altora, fie ei femei sau bărbați. Trebuie să ne luptăm în propriile bătălii și să lovim pe cât de tare reușim, născuți luptători cum suntem. Pacea va veni într-o zi pentru noi toți, o pace fără dezonoare chiar, și pentru cel învins, dacă acesta a încercat să riposteze în lupta-i, pe cât de mult îi va fi stat în puteri.”
