Se spune, cu fală, în ocazii de gală, că avem de toate în țărișoara noastră, de la mare, fluviu, deltă, câmpie, deal și munte, până cele „multe și mărunte”. Nu contest, dar nu o dată se-ntâmplă să constat că nu prea știm sau nu prea alocăm resurse și timp pentru a le pune deplin, pe toate, în valoare.
În materie de munți, nu avem Everestul și nici accentul alpin al Alpilor, dar avem Carpații ce țin ascuns Ardealul, ca pe o comoară, într-o alcătuire armonioasă de lemn-piatră și un farmec aparte al văilor și vârfurilor. Din păcate, poate din teama de a nu pierde starea de sălbăticie a locurilor sau poate pentru că n-am aflat încă o soluție de compromis natural, care să asigure un echilibru corespunzător între protecția mediului și exploatarea turistică, „munții noștri aur poartă” dar ce folos, sunt zăriți și descoperiți numai de drumeții consacrați în purtarea rucsacului și camparea la cort.
Merită menționat că în perioada interbelică, printre alte multe societăți de drumeție montane, a ființat și Turing Clubul României, cu peste 4000 de membri grupați în 12 secții și filiale din țară, scopurile asociației fiind de a dezvolta turismul sub toate formele, de a milita pentru înființarea de rezervații naturale, de a construi poteci și case de adăpost în zonele montane izolate, de a edita ghiduri, hărți și orice lucrări cu conținut geografic, turistic și științific, de a promova frumusețile naturale românești peste hotare pentru în vederea atragerii turiștilor străini. În anul 1948, Turing Clubul României, asemenea celorlalte asociații de turism existente la acea vreme, a fost desființat, iar întreg patrimoniul său a fost trecut la Asociația Turismului Popular, aflată în proprietatea statului.
De la revoluția română au trecut peste 30 de ani și astfel de activități nu au atins nivelul de profesionalism și implicare de dinainte de stupida naționalizare. În Munții Rodnei, de pildă, nu avem nici astăzi o cabană amplasată în proximitatea culmii principale, deși s-ar preta la așa ceva Șaua Găjii, polița prelungă dintre Gărgălău și Puzdrele ori Tarnița la Cruce. Nici în ceilalți munți nu sunt suficiente (marea majoritate ridicate cu dificultate în răstimpul dintre războaie), dar tot există măcar câte una ce operează în înălțimile alpestre. Nu oricine poate ajunge în munți dacă nu sunt drumuri bine întreținute și locații montane precum Cabana Podragu (Făgăraș), Cabana Omul (Bucegi), Cabana Dochia (Ceahlău) sau Cabana Vârful Ciucaș, ce dovedesc că poluarea mediului nu constituie o problemă în zonele în care au fost așezate.
Situația este similară și la șes, decidenții politici nefiind prea interesați să extragă comunitatea pe care o conduc din „anonimatul uniformității”, să pună plenar în valoare nota particulară a unui plai ori specificul unui grai. Poate și pentru că prea puține primării au angajați specializați în atragerea de fonduri europene, iar proiectele ce trec din mână în mână, de la un primar la altul, nu sunt personalizate, nu sunt adaptate la specificul zonei, vizând aproape exclusiv dezvoltarea localităților, nu și evidențierea eventualului unicat deținut sau valorificarea potențialului turistic.
E cert că banalul nu impresionează pe nimeni și că ieșirea din obișnuitul cel cenușiu, presupune identificarea și valorizarea a tot ce este singular și original. Chiar dacă, ipotetic, nu s-ar afla nimic autentic în portofoliul primit de la natură sau de la înaintași, deși e greu de crezut una ca asta, tot ar rămâne ceva important de făcut: decorarea cu eleganță și distincție a unor lucruri aparent comune, precum amenajarea unor locuri de promenadă pe cursul sinuos al râului ce străbate orașul ori preschimbarea codrului aflat în apropiere într-o pădure-parc dendrologic.
Un sat situat între ape, de pildă, poate fi pus în valoare prin amplasarea unor lampadare elegante, cu ornamente deosebite și diferite, pe fiecare pod. Nu doar că farmecul locurilor va spori considerabil prin sclipirile ce se vor reflecta în albia râului dar, cu siguranță, va rămâne în amintirea celor care trec cu mașina ca fiind satul cu multe poduri, frumos și bogat luminate.
De asemenea, în memoria majorității oamenilor mai degrabă rămâne imaginea unui parc străjuit de mesteceni, a unei alei pietonale umbrite de carpeni, decât cele împodobite cu universalul arbore de tuia. Fiecare comunitate poate alege să promoveze un anume copac, floare, culoare… Procedând astfel, localitatea va sublinia nota distinctivă și se va debarasa de un contur monoton sau de un conținut mult prea pestriț, anost ori searbăd.
Oriunde există un stejar multisecular, o stâncă sferică, un colț de cetate, un buncăr militar subteran funcțional, pitit sub o culme de deal, o moară străbună, o bisericuță de lemn ori un cimitir împrejmuit cu un zid vechi de piatră, ele nu doar că merită păstrate și protejate, ci și exploatate sub aspect turistic, prin indicatoare și amenajări adecvate.
Fiecare ținut din țară merită câte un muzeu al satului și în fiecare sat, în câte o casă străveche, tradițională, ori în centrele de informare turistică, se poate deschide publicului câte un muzeu tematic: cu oale de lut, cu plocuțe și cingeauă, cu vase de lemn folosite la stână, cu icoane pictate pe sticlă, cu lăzi de zestre, cu vechi costume populare, cu farfurii înflorate… Pot fi adunate și toate laolaltă (din toate câte un pic), dar e de preferat să fie înființat câte unul specific în fiecare sat, potrivit unei înțelegeri prealabile al localităților înșirate pe o vale.
Pentru a reliefa cum ar arăta un asemenea mic muzeu, am să așez alăturat o parte din colecția mea de farfurii înflorate, dobândită în timp prin „căpătat și cumpărat”.
Fondul ales, ce denotă tărie și trăinicie, combinațiile îndrăznețe de culori, eleganța exprimată și finețea detaliilor subliniate, te împing în plină iarnă spre o florală contemplare.
Ca prim pas pe calea valorizării, în cazul fiecărui loc și lucru se poate face câte ceva, pentru a-i dezveli aura de altceva.