Dintotdeauna, cel mare și puternic a dorit, cu tot dinadinsul, să-l domine pe cel mic și slab. Da, să-l cucerească și să-l stăpânească, fără milă.
O luptă nesfârșită, înverșunată se dă, înlăuntrul ființei noastre, și între componentele eredității. În fiecare om există o genă preponderentă, care-i statornicește caracterul și temperamentul. Problema este că, în unele circumstanțe speciale, și celelalte gene -„minoritățile”-, închise în subteranul spiritual, reușesc să iasă la lumina lumii, fie făcându-ne de rușine, fie punându-ne într-o lumină favorabilă.
Incontestabil, contează și de unde bea omul apă (anturajul, modelele de urmat…), și câtă carte culege în cuget (valorile ce îl călăuzesc, principiile la care a aderat…) și câte cicatrici depun mărturie cu mâna așezată pe biblia inimii cu privire la cele petrecute pe calea crucii (experiența dobândită, traumele trăite…), precum și multe alte aspecte ce țin de parcursul personal. Dar, la fel de reală, de evidentă – și cu influență decisivă – este și traista genetică, încărcata și complicata zestre nativă ce i-a fost înmânată de antecesori, omul neputând refuza masa succesorală a firii, compusă din multiple și diverse active și pasive legate de trup și de suflet.
Indiferent cât de tare și de des se-ntâmplă să resimtă omul așa-zisa chemare a străbunilor sau acel tainic glas al sângelui, cum mai este denumit ecoul genetic, el n-are posibilitatea de a deschide nici o fereastră spre trecutul neamului în care s-a născut, căci dincolo de hotarul străbunicilor (un amestec de lumini și umbre profilându-se, uneori, chiar și până aici), deasupra depozitului cu drame și destine pregătitoare venirii noastre pe lume – ce sunt nenumărate și necunoscute -, stă temeinic un strat gros de beznă, similar celui care plutește peste subconștientul nostru.
Genealogia integrală a lui Iisus Hristos este descrisă în două texte din Evanghelii: Matei (1 / 1-17) și Luca (3 / 23 – 38). De genealogii parțiale, dar îndelungate și probate, s-au putut lăuda și monarhii ce se considerau trimișii lui Dumnezeu pe pământ. Chiar și noi, oamenii de rând, ce nu ne cunoaștem înaintașii putem fi încredințați de unicul adevăr absolut: dacă am venit pe lume înseamnă că verigă lângă verigă (adică vlăstar, lângă mugur și mlădiță), lanțul nostru genealogic se duce neîntrerupt până în zorii istoriei, succedându-se sute și sute de „cupluri drăgăstoase” pentru a putea exista, acum, și noi.
Dacă i s-ar permite însă omului să decripteze întreg șirul genealogic ( pare potrivit și ginecologic!), în subsolul strămoșesc ar constata aliniate și multe exponate de referință la capitolul „motive de mare mândrie”, așa cum ar afla așezate în pomul cu străbuni și tot felul de uscături, de poame stricate, de cozi de topor…
Ne putem imagina că suntem un inel (un cerc) în trunchiul de clepsidră al arborelui genealogic sau cățărați pe vreo cracă din copac (unde ne-au pus părinții) ori pierduți în păienjenișul încâlcit, întunecat de rădăcini.
Simplist, ne putem închipui și că, români fiind, cu siguranță am fost zămisliți dintr-un tată roman și o mamă dacă, iar după ce spița s-a tot perpetuat – în chip curat – într-un final am răsărit și noi pe pământ. În realitate, lucrurile au evoluat diferit. La câte năvăliri și tăvăliri s-au petrecut la sfârșit de antichitate și început de ev mediu este improbabil să nu dai, pe câte o creangă a pomului personal, peste vreun hun sau vizigot ori turc, să nu afli vreun străin de glie care s-a interpus oficial în șir ori care doar a depus un „ou de cuc” (grec, rus, rom, maghiar, german, evreu…) în cuibul nostru genetic. Numai un „aerian” își poate închipui că face parte dintr-o rasă ariană.
Cam așa arată șirul infinitului.
Întâmplător, mă număr printre cei care dețin o fotografie cu toți patru bunicii strânși la un loc. Tatăl bunicului patern s-a născut în Hordou și în tot neamul dinspre tată, de muncitori, porecliți „de-a hordouanului”, vibrează, parcă, ecourile poeziilor scrise de George Coșbuc: mândrie, încăpățânare, ambiție, pragmatism… În schimb, mama s-a născut în Bucovina, peste deal de Stupca, în Ilișești, satul de reședință al comunei Ciprian Porumbescu și asemeni muzicii marelui compozitor, rudele mamei, legate strâns de ogor, sunt liniștite, mulțumite, cumpătate, idealiste… Din respect pentru memoria strămoșilor nu voi intra în zona cu „minusuri” (nici măcar pe tărâmul slăbiciunilor și sensibilităților), informațiile oferite deja argumentând îndestulător ideea aluatului genetic, cu vădite contraste, din care am fost plămădit. Din acest amalgam ancestral iese însă la suprafață și caută să se exprime în mine ba un neam, ba celălalt, fiind nevoit să echilibrez străbunii ce tresaltă-n mine, să-i împac și să- i mulțumesc prin ceea ce sunt și ceea ce fac.
În esență, fiecare om reprezintă o voluminoasă carte de istorie, revizuită și adăugită cu fiecare pereche de stâlpi împlântați în fondul (câmpul) genetic. Împingând imaginația spre extrem, putem spune că arborele genealogic a crescut în noi și că nu suntem decât un pom umblător, în care rodesc, amestecat, virtuți și vicii.
Din vâltoarea luptei lăuntrice, tiranice de-a dreptul, dintre forțele binelui și ale răului, ies uneori la iveală fețe (fațete) ale ființei primitive, ce locuiește latent în om și care, atunci când constată că un individ nu mai are nimic de pierdut, că a rămas singur împotriva tuturor, că nu mai e posibilă jumătatea de măsură, îi șoptește să arunce în aer orice punte de soluționare a diferendului pe care îl are cu aproapele său, să piardă (ori să piară) cu toții dacă tot s-a întâmplat ca el să nu câștige gloria eternă la care a visat.
În vremurile tulburi pe care le trăim și fără a cunoaște, în prealabil, despre ce am de gând să scriu, soția mea a decis să citească poemul epic „Paradisul pierdut”, scris de John Milton, publicat în anul 1667 și considerat una dintre cele mai importante cărți de limbă engleză, alături de opera lui Shakespeare, ocazie cu care a dat peste un fragment ce conține un adevăr deosebit de dureros și care este de o acută actualitate:
„Să răsune câmpiile. Rușine oamenilor! / Diavoli cu diavoli osândiți se întrunesc, / într-o concordie fermă; doar oamenii. / Dintre făpturile cugetătoare, nu se-nțeleg, / Chiar stând sub scutul grației divine / Și-a păcii eterne de Domnul proclamate, / Totuși trăiesc în ură și în vrajbă, cu mari / Războaie pustiind pământul, unul pe altul / Ca să se nimicească; de parcă (și tocmai / Asta să ne unească ar trebui), omul / N-ar avea destui dușmani în iad, ce zi și noapte / Doar la a omului distrugere visează!”
Deunăzi, dintr-un articol de presă, am aflat că un înalt prelat ortodox a susținut ideea că nu există război fără victime. O astfel de declarație este de natură să zdruncine chiar și o credință creștină adânc înrădăcinată, căci în mintea mea (mărginită cum este) nu pot să cred că Dumnezeul la care m-a învățat mama să mă rog poate fi de acord, indiferent de motive, cu declanșarea vreunui război.
Și dacă tot sunt un ardelean crescut pe un portaltoi bucovinean și dacă tot nu pot schimba în bine mersul lumii, pentru a mă rupe de realitatea războinică, o să ascult astăzi, ÎN PACE, „Balada pentru vioară și orchestră” a lui Ciprian Porumbescu, pusă în scenă pe imagini idilice demne de capodopera coșbuciană.