De curând, l-am văzut pe Papa Francisc rugându-se, împreună cu credincioșii, pentru pace. Încrezător, am așteptat ca bunul-exemplu al sfinției sale să fie urmat astfel încât, la ora înserării (însângerării), întreaga suflare a fiecărui sat și a fiecărui oraș să fie adunată la un loc pentru a se ruga și pentru a înălța, spre cer și spre „cezari”, năzuința de pace. Subliniez: întreaga suflare, nu doar cei tineri și temerari. E regretabil că tocmai noi, cei care am aflat, de la părinții și bunicii noștri, ce înseamnă ororile războiului trăit pe viu, stăm spășiți acasă, din comoditate, de spaimă… În amintirea strămoșilor sfârtecați de obuze și pentru ca jertfa lor să conteze în ecuația vieții – împiedicând repetarea reprobabilelor grozăvii – ar trebui să închidem televizorul și chiar în cârjă să participăm la o atare procesiune. Nu pentru a scanda împotriva unuia sau altuia dintre combatanți, ci pentru pace și bună-înțelegere. Nu am făcut-o încă și nu avem nici o scuză că nu o facem… până nu e prea târziu. În loc de relatări de pe front aș prefera să aud că astăzi toate clopotele bisericilor de pe Valea Ilvei sau de pe Valea Bârgăului vor bate cu putere la aceeași oră – cu tot poporul îngenuncheat lângă zidurile lor -, că mâine bisericile de pe Valea Someșului și de pe Valea Șieului se vor ralia la această inițiativă, iar poimâine vor face la fel cele de pe Olt, de pe Mureș, de pe Criș, de pe Siret.., iar săptămâna viitoare vor adera și basilicile de pe Dunăre, Rin, Tibru, Tamisa… Când toată lumea va cere pace, soldații vor fi nevoiți să depună armele și orice conducător militar va deveni un paria, urgisit și disprețuit de umanitate.
Europa a traversat, într-un singur secol, două cumplite conflagrații mondiale, când milioane de oameni au tăcut, împinse spre front, ca vitele la tăiere. Recitind doar două cărți: „Focul” (de Henri Barbusse) și „Nimic nou pe frontul de vest” (de Erich Maria Remarque), vom avea o reală perspectivă asupra pământului îmbibat de sângele nevinovat, pretutindeni vărsat.
Nu știu ce ar fi putut face oamenii de rând din veacul trecut pentru a preîntâmpina atragerea lumii într-o astfel de odioasă tragedie. Un lucru este cert: nu aveau la dispoziție mijloacele noastre de informare imediată. Nu știu nici dacă ce recomand cu însuflețire astăzi ar putea avea vreo însemnătate, dar cred că avem datoria să încercăm, căci e timpul să lăsăm confortul fotoliului de acasă și să ieșim cu toții în stradă. Mi se pare nepotrivit să privim la „întrecerea” dintre televiziuni, pe câmpul știrilor nesusținute de dovezi, al părerilor și presupunerilor emise de tot soiul de „specialiști”, făcându-ne cruce, scuipând în sân sau lăcrimând ori bucurându-ne, în sinea noastră, că nu e vorba despre noi, în loc să scandăm îndelung, la unison, dorința de pace, la ceas de înserare, răstimp în care și televiziunile ar cam trebui să tacă.
Mobilizați pe Facebook ori Instagram, ne-am adunat câtă frunză și iarbă la mitingurile electorale. La fel am făcut și la marșurile având ca scop diverse revendicări salariale, protecția mediului ori apărarea democrației. Acum însă, când lumea stă pe un butoi de pulbere, când toate celelalte dorințe și cerințe pălesc, golite de importanță, când avem de-a face cu o clipă de culme, de cumpănă, este absolut necesar să fim solidari, să fim prezenți cu miile, cu milioanele de suflete în piețe și să cerem, răspicat, pace, indiferent de plai sau de grai. În astfel de grave împrejurări, e îndestulător să se înceapă de undeva, chiar și dintr-un cătun uitat de lume, căci exemplul de unitate în fața războiului va fi preluat și rostogolit pe canalele de comunicare dintr-un ținut în altul și dintr-o țară în alta. Și cred, cu toată convingerea – în nesfârșita mea naivitate -, că la o atare presiune pusă de comunitatea internațională nici un război nu poate continua.