Măreția și importanța cuvântului în credința creștină este redată în partea de început a Evangheliei după Ioan, intitulată Întruparea Cuvântului și încărcată de tainice semnificații: „La început era Cuvântul, și cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. EL era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin EL; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără EL. În EL era viața, și viața era lumina oamenilor. (…) Și cuvântul s-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr” – un text biblic pe marginea căruia s-au tot dat, neîncetat, diverse interpretări, înțelesul cuvintelor folosite cu privire la CUVÂNT nefiind nici astăzi, definitiv și pe deplin, deslușit.
Pășind dincolo de hotarul religiei și poposind în lumea laică, descrisă succint și suficient de sugestiv de către proverbe, dăm peste două cugetări ce cuprind cu brațele un trunchi voluminos de înțelepciune: una care constată un fapt însemnat („Cuvântul bun unge și cel rău împunge), iar alta care cere cumpănire și cumpătare în exprimare („Cuvântul întâi să-l cioplești, apoi să-l arăți”). Aceste învățături morale populare pot fi folosite ca repere de bun-simț în deschiderea gurii căci din cuvinte înșirate sunt alcătuite și declarațiile de dragoste, și declarațiile de război, iar o dată ce li s-au dat drumul nu mai pot fi retrase de pe „piață”, reverberațiile rostirilor zburdând libere prin minți, fie stârnind încleștări de pumni și scrâșniri de dinți, dacă ele au semănat spaimă, suferință ori stricăciune, fie revărsând surâsuri și descrețiri de frunți, dacă au exprimat un compliment, dacă au insuflat un strop de speranță…
Pe de altă parte, sunt clipe de culme, de apogeu sentimental, precum iubirea și fericirea; ori clipe de cotitură, de mari prefaceri existențiale, în care cuvintele se dovedesc incapabile să descrie trăirile ce dau năvală în sufletul rămas cu porțile simțirii larg deschise. Și tot fără cuvinte mă lasă și doamna-toamna, când stau, de uimire, mut: contemplu, adulmec și ascult sfârșitul de expoziție (cu audiție), fără a căuta să așez etichete sau epitete ori să preschimb imaginile în idei.
După o pauză de câteva cuvinte revin cu două fragmente ce aparțin aceluiași autor și care se înalță ca un elogiu adus forței formidabile a cuvântului:
„Fiecare cuvânt e o scoică ce nu poate fi zdrobită și care închide în ea o mare forță explozivă; ca să-i descoperi sensul trebuie s-o lași să explodeze ca o bombă, ca să elibereze sufletul pe care-l ține prizonier. Era odată un rabin care, cu lacrimi în ochi, își lua rămas bun de la nevastă și de la copii când mergea să se roage la sinagogă pentru că nu știa dacă va mai rămâne în viață după rugăciune. „Când rostesc un cuvânt, zicea el, de pildă, Dumnezeule, cuvântul ăsta îmi zdrobește inima, mă cuprinde frica și nu știu dacă voi mai avea puterea să spun mai departe…” O, de s-ar afla cineva să citească în felul acesta un poem, ori cuvântul „masacru„, ori o scrisoare din partea femeii iubite ori acest raport al unui om care a luptat atât de mult în viață și a împlinit atât de puțin.” – Raport către El Greco, Nikos Kazantzakis
„ – Eu unul toată viața am vorbit, m-am săturat deja. Cele de care mă-ntrebi, căpitane Sifakas, sunt lucruri grele, ce diavol ți le-a strecurat în cap? Nu încap în cuvinte. (…) Întrebarea încape în cuvinte, căpitane Sifakas, nu te-nfuria! Întreabă! Întrebarea intră, îți zic, în cuvinte, răspunsul ba! Iar tu-mi ceri răspuns. (…) – Sunt de acord cu tine, Kosmas. Trăim într-o epocă dificilă, dificilă este și datoria omului. Sufletul nu mai încape în cuvânt. A sosit clipa, Kosmas, cuvântul să devină faptă. (…) – N-am zis c-o să abandonez cuvântul și o să mă dedic acțiunii. Mare, miraculoasă, e forța cuvântului; putem să salvăm cu ea și să ne salvăm. (…) Un rabin îi spunea ucenicului său: „Când rostești un cuvânt, trebuie să intri în cuvânt cu tot trupul”. „Și cum poate să intre un un om întreg într-un cuvânt?” a-ntrebat ucenicul. „Cel ce se crede pe sine superior unui cuvânt, a răspuns rabinul, nu merită să stea nimeni de vorbă cu el”. De multe ori de atunci am evocat cu recunoștință cuvintele rabinului. Și eu am simțit întotdeauna cuvântul ca o forță densă, cum zic azi înțelepții că este materia; nu masă inertă, ci uriașe forțe contrarii care sunt atât de echilibrate, că par că se imobilizează. La fel sunt și cuvintele. Cine citește un text, dacă vrea să-l simtă, un singur lucru are de făcut: să strivească coaja, tare sau moale, a fiecărui cuvânt și să-i lase înțelesul să izbucnească în inima lui. Toată arta creatorului este să înghesuie miraculos în literele alfabetului esență umană: și toată arta cititorului este să deschidă aceste capcane magice și să elibereze conținutul lor înflăcărat și nespus de dulce. Sunt sigur Noemi: cine poate să stăpânească bine cuvântul, poate să salveze lumea. (…) – Kosmas, n-avem timp! Cât s-așteptăm să izbucnească în inima omului esențele explozive ascunse în cuvânt. Pot să treacă ani, poate veacuri. Poate că inima omului a putrezit, Kosmas, spuse și tăcu. (…) Prea repede, a murmurat, a încredințat Dumnezeu în mâinile omului atâta putere! Nu trebuia să pună Dumnezeu focul în ghearele gorilei. (…) Eu când am o mare idee, îmi pun lacăt la gură, nu vorbesc, ci o las să se maturizeze în minte, să coboare din minte în rinichi, să devină carnea și sângele meu; simt că marea idee s-a maturizat doar când devine în mine poveste; și atunci deschid gura”. (…) – Să găsim cuvântul bun, simplu, care să descopere iarăși oamenilor acest lucru foarte simplu: că toți suntem frați. (…) – Care este cuvântul asta simplu? a exclamat filozoful, nemaiputând să se abțină. Iubirea? A spus-0 Hristos, nu-i de ajuns! Azi nu mai ajunge! Libertatea, egalitatea, fraternitatea? Le-a tunat Revoluția Franceză, nu ajung! Dreptatea? Cine s-o impună? Dreptatea e rezultat, nu e cauză! (…) – Nu știu, a răspuns Kosmas, încă nu știu. Însă am încredere în spirit; în momentele grele, când soarta lumii este în joc, acesta își asumă răspunderea. (…) Mulțumesc pentru tovărășia ta vitează, binevoitoare, deschisă. Concluzia n-o știu: în mine stăruie încă o tulburare, o răscolire, las-o să se cristalizeze. Nu te grăbi. Mintea mea s-a răzvrătit un pic, nu e momentul să vorbească. Ar exagera, ar hrăni cu asupra de măsură amănunte; nu există încă distanțarea de care e nevoie ca să vezi cercul întreg. ” – Ascensiunea, Nikos Kazantzakis