Dacă, în genere, omul n-ar avea o părere foarte bună despre sine însuși și, în contra-pondere, o părere proastă despre aproapele său, nu ar râvni mereu la ce aparține altuia și nici nu ar adopta o atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și, implicit, de nesocotire a preocupărilor celuilalt, am avea, mereu, parte de pace și prosperitate.
„Scârba-i spornică” – glăsuiau bătrânii satelor – și ia amploare ca un bulgăre de zăpadă pornit pe pantă, în progresie aritmetică ( și într-o aritmie progresivă) potrivit principiului patentat încă din zorii istoriei: „unul spune azi două, într-o doară, celălalt răspunde mâine cu nouă, ca să doară, urmează, după o lună, și o îmbrâncitURĂ și apoi, cândva, ca răspuns plin de ură, și un cap în plină fiGURĂ…”, iar după ce punțile de comunicare au fost aruncate în aer (de parcă împricinații ar urma să plece pe lună, nu să rămână-n veci vecini) și se mai găsesc și câțiva spectatori – „ binevoitori” – care toarnă gaz pe foc cu genul de îndemn: „Nu te lăsa călcat în picioare! Fii demn!”, sfânta masă a negocierilor rămâne, vreme îndelungată, neocupată.
În procesele privind „Măria Sa, ONOAREA” ori având ca obiect tragerea la răspundere a celui care și-a „reparat” reputația prin violență, atunci când, prin mijlocirea dovezilor, acțiunea se derulează spre înapoi, către izvoarele vrajbei, chiar și părțile implicate par oarecum mirate de sursa sterilă (puerilă) a tărășeniei, de incapacitatea stopării „la sursă” a scandalului, insistând în timpul procesului, dintr-un oarecare sentiment de jenă, pe întâmplările petrecute pe parcursul etapelor de escaladare și pe valorile lezate de-a lungul spiralei de amplificare a vrăjmășiei, că așa e în viață: „uneori, din cele mai ușoare cuvinte izbucnesc certurile cele mai aprige” (Cato cel Bătrân). Și când te gândești că toate s-ar fi făcut, de îndată, scrum, dacă măcar unul dintre combatanți ar fi spus în sinea sa: „Ajunge! E destul!” și ar fi întins o mână pentru împăcare.
În acest sens, filozoful Baruch Spinoza remarca că „cele mai multe certuri provin din faptul că oamenii nu-și exprimă bine propriile gânduri și le interpretează greșit pe ale altora”. Și se mai spune un lucru important: „de obicei, oamenii se ceartă pentru că nu pot discuta” (G.K Chesterton). Personal, consider că oamenii nu știu – și nici nu au fost învățați – să discute în contradictoriu, angajându-se adesea într-un stupid dialog al surzilor, și în loc să fie ochi și urechi la afirmațiile și argumentațiile celuilalt, fiecare dintre părți își concentrează atenția pe ce au ei de spus, ca nu carecumva să uite ceva din ce trebuie neapărat rostit. Nici abilitatea de a identifica o soluție de compromis (prin concesii reciproce) nu și-au dezvoltat-o, și nici exercițiul ascultării până la capăt a opiniei, observațiilor și opoziției celuilalt, plecând pe drumul dialogului ( mai degrabă a monologului) de la păreri preconcepute, și, mai mult decât atât, de la reaua-credință a interlocutorului. Spre deosebire de soții care, atunci când se confruntă cu o dispută familială serioasă, apelează la ajutorul unui psiholog-mediator, „căpeteniile” țărilor aflate în conflict sunt mult prea plini de trufie pentru a accepta o intermediere diplomatică, înfăptuită obiectiv. Și uite așa, rămâne pustie masa negocierilor, lăsând tunurile să tragă-n voie.
Pe scena istoriei s-au perindat o suită de „înalte” fețe bisericești ce și-au asumat deschis calitatea de complici sau de instigatori la discordiile înecate în vărsări inutile de sânge, făcând trimișilor la moarte chiar și o falsă promisiune: cei căzuți „la datorie” (ce expresie plină de prostie!) vor sta la masă cu Dumnezeu, fiind tăgăduite, fără rușine, spusele Sf. Apostol Pavel, din „Epistola către Galateni” : „Dar dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții. Căci firea pământească poftește împotriva duhului… Și faptele firii pământești sunt cunoscute: … vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, pizmele, uciderile… și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Roada duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine… Să nu umblăm după o slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții, și pizmuindu-ne unii pe alții” (5 : 15 -26).
„Un sfat foarte bun: să nu te amesteci în cearta nimănui niciodată. Nu poți știi de partea cui este dreptatea”, consemna Ileana Vulpescu, în timp ce Francois de Rochefoucauld sublinia: „certurile n-ar dura atâta, dacă vina ar fi doar dintr-o parte”. Tocmai de aceea, esențială e prevenirea unui conflict major, căci odată ce a fost declanșat, evoluția ostilităților este dificil de anticipat și tot mai greu de încheiat.
Constatarea lui Dante Alighieri: „acolo unde e ceartă, trebuie să fie și o concluzie” e adeseori combătută de realitatea din teren fiindcă nu există o singură concluzie (și oricum sunt contestate), ci multă confuzie, generată de punctul diferit de perspectivă ce este folosit și de reproșul frecvent întrebuințat: „Tu ești vinovat, dreptatea e doar de partea mea!”, uitând, adesea, că adevărul e dosit undeva între punctele de vedere exprimate, iar culpa e întotdeauna comună, chiar dacă nu egală.
La sat nu o dată am auzit pe câte cineva care cuvânta cam așa: „Nu te pune cu cei care au gura-spurcată și care te pot umple, chiar și în biserică, de sudalme și de ocări, și nici nu băga bățul prin gard la cei mari și tari că te țin minte și la prima cotitură o iei peste bot, dar cel mai frică să-ți fie de cei care nu mai au nimic de pierdut ori care sunt prinși la colț, căci sunt în stare de orice”. Privind fotografia de mai sus, mi-a revenit în minte imaginea unui justițiabil ajuns la capătul răbdării pe parcursul procesului de partaj al averii părintești (purtat cu cei doi frați ajunși domni la oraș) și care exasperat de anii de NEliniște și banii NEnumărați cheltuiți (cu avocații, martorii prezentați în instanță, expertizele și contra-expertizele efectuate în cauză) a spus cu năduf în sala de judecată: „decât să o pierd mai bine-i dau foc…” Nu a mai apucat să facă un asemenea gest necugetat, decedând – lovit cu sapa în cap – în circumstanțe ce nu au fost, definitiv și pe deplin, elucidate, frații urmându-l, nu după mult timp, pe tărâmul de dincolo, pentru a-și putea mărunți în continuare dușmănia. Și când te gândești că ar fi încăput toți trei pe o bancă, povestind molcom de-ale bătrâneții valuri, că oricum n-au luat cu ei nimic din ce au adunat pe pământ.
Ce bine că tu, Doamne, nu ești stăpânit de egoism, invidie și orgoliu. Oricât încerc, nu mi te pot închipui decât iubitor, îngăduitor și iertător, așa că, rogu-te Doamne:
FĂ SĂ FIE… armonie!