„Speologia, la nivel explorativ, e o coborâre în sine, un montanism întors pe dos, o urcare prin coborâre, o iluminare prin întuneric, o polifonie simfonică prin tăcere. O altă cale, de fapt, care duce la același dumnezeu ce ne bântuie: setea de cunoaștere” – Crin Triandafil Theodorescu.
După ce trecem de culmea sugestiv numită „Culminație”, obișnuim să facem un prim bilanț. În mod conștient sau nu, tragem o linie de demarcație între activul și pasivul înfăptuirilor, socotelile subliniind că nu vom avea timp suficient să le împlinim pe toate: să citim toate cărțile din bibliotecă; să călcăm cu bocancii toate creștetele cărunte ale munților; să zburăm cu parapanta; să asistăm la noaptea polară și aurora boreală; să facem înconjurul lumii, ori măcar să călătorim cu „Transsiberianul” de la Moscova la Vladivostok, să traversăm Atlanticul cu vaporul, deșertul pe cămilă sau întinderile arctice într-o sanie trasă de câini…, iar pe măsură ce înaintăm spre limanul de liniște, numărul lucrurilor de neatins vor spori semnificativ.
Inventarul relevă și fapte aparte, la care am visat, pe care le-am realizat și a căror aducere aminte ne stârnește o anume emoție și mândrie.
În ceea ce mă privește, în „panoplia” personală a isprăvilor de neuitat am pus la loc de cinste și cele două incursiuni în Peștera Izvorul Tăușoarelor, fără a repeta însă experiența din dorința de a păstra intact farmecul impresiilor culese cândva din miezul pământului.
Prin mijlocirea unui prieten comun, cu aproape 15 ani în urmă l-am cunoscut pe custodele peșterii din străfundurile Gersei, ce obișnuiește să se prezinte simplu: „ … preot în Năsăud și speolog de Tăușoare” și care a avut amabilitatea de a-mi oferi ocazia de a explora un tărâm de basm, sărac pe dinafară și bogat pe dinăuntru, de a asculta „povești uluitoare despre lucruri fulminante și irepetabile fenomene geologice și biologice”.
Nu era prima peșteră străbătută, dar era pentru întâia dată când mărșăluiam ca o cârtiță în măruntaiele muntelui: târâș, în coate și genunchi, într-o proiecție de lumini și umbre, straniu amestecate. Încă de la început am fost impresionat de incursiune, căci imediat după poarta de la intrare te întâmpină un gol de mari dimensiuni, impozant și înfricoșător, deopotrivă. Accesul este facilitat de o scară și o punte (uneltele pe care le folosim și pe calea vieții), iar fondul sonor, asigurat cu măiestrie de un fuior de ape ce se aruncă în gol și de vuietul unor cascade ce nu se văd, dar se aud din depărtările lăuntrice.
Am fost copleșit de reţeaua hidrografică de excepţie pe care o conţine și de fenomenele hidrologice interesante pe care le generează în lumea întunericului absolut. Dacă bine îmi amintesc, peștera e străbătută de patru râuri subterane, apa fiind captată printr-un sistem sofisticat de fisuri şi diaclaze, iar tunelele active poartă la tot pasul semnele activității apelor curgătoare : marmite, praguri, poliţe şlefuite, formând pe alocuri coturi succesive și cascade tumultuoase. Inedită e și dispariția lor, subită, în câteva sorburi, după ce și-au împlinit rostul ce le-a fost dat în făurirea împărăției de piatră, pentru a reapare într-o puternică resurgenţă – Izbucul Izvorul Rece, la aproximativ 7 Km distanţă de ultimul punct de pierdere al apelor în interiorul peşterii, trecând din bazinul hidrografic al Gersei în cel al Telcişorului.
Peştera Izvorul Tăuşoarelor a fost descoperită în anul 1955, în vecinătatea luminişului larg din capătul Gersei, fiind dosită în trupul masiv al Muntelui Bârla. A constituit o vreme obiectivul speologic naţional nr. 1, fiind decriptată şi cartată treptat, fără a fi nici în prezent integral desluşită, speologii susţinând că Izvorul Tăușoarelor comunică cu Peştera lui Măglei (situată în vecinătate, puțin mai la nord) și cu Peştera Jgheabul lui Zalion (situată dincolo de cumpăna de ape), în condiţiile în care prin colorarea cu fluoresceină a râurilor subterane s-a demonstrat că aceste trei cavităţi formează în fapt un mare complex carstic cu resurgenţa la Izvorul Rece din Valea Telcişorului.
Cu un endocarst extrem (relieful subteran având forme fascinante) şi un cavarnament uluitor (volumul total al golurilor subterane fiind de mari proporţii), Peștera Izvorul Tăușoarelor e un monument al naturii de o mare valoare ştiinţifică, în care se derulează fenomene carstice formidabile ce demonstrează măreţia, puterea şi răbdarea naturii. Se impune a fi menționat că această peşteră maiestuoasă şi misterioasă, ce sugerează imensitate, profunzime şi trăinicie, și care constituie emblema speologică a Carpaților Orientali, nu este inclusă în circuitul turistic, fiind o arie naturală protejată în care accesul este strict restricţionat, explorările fiind realizate doar în prezența și sub îndrumarea custodelui peșterii.
Peștera mi s-a părut o mare perlă ascunsă în pământ și înnobilată cu „flori şi oase”, căci în tainițele ei am aflat două categorii de podoabe de peşteră : calcitice (stalactite şi stalagmite, rezultate din lăcrimarea milenară a apei de infiltraţie) şi sulfatice (oulofolite asemănătoare florilor de crizantemă), precum și unele cristale aciculare (păr de peşteră) pe care le formează mirabilitul – un mineral de un alb strălucitor, ce rezultă din combinarea calcarului cu oxizi şi ioni de sulf.
Veritabile bijuterii de piatră sunt şi „bilele de Tăuşoare”, nişte noduli calcaroşi misterioși, încastraţi în pereţi ori risipiţi pe podea.
Peștera are în portofoliu şi depozitul fosilifer aflat în Sala Oaselor de Urs – zăcămintele fiind descoperite în încăperea situată în punctul altitudinal maxim, la aproape trei ore de mers de la intrare; precum și patru varietăţi de lilieci ce stau cuminţi, aşezaţi ciorchine în mai multe colonii, fiind semnalată singular, la un moment dat, și prezența unei insecte cu aripile maro şi tari, asemănătoare cărăbuşilor de mai, din clasa coleopterelor.
În subteran e ascuns tainic un întreg „oraș”. Cartierele peșterii sunt denumite sisteme (Sistemul Veteranilor, Sistemul Sasca, Sistemul Mezei, Sistemul Elevilor…), străzile în lungime totală de aproape 20 km au înfățișarea unor coridoare distincte, înguste și întunecate (Galeria de intrare, Galeria de Înaintare, Galeria Belgienilor, Galeria Kilometru, Galeria 700, Galeria Gipsului, Galeria Paralelă, Galeria Alpiniştilor, Galeria Fetelor, Galeria Săritorilor, Galeria Vălean…), iar clădirile sunt înlocuite de cupole de mari proporții: Sala Amfiteatru, Sala de Mese, Sala Bilelor, Sala Oaselor de Urs…
Peștera poate fi percepută și ca o clădire imensă și labirintică – un fel de „zgârie nori” de aproape 450 m înălțime, dispus pe mai multe etaje și compus din săli uriașe, solitare sau solidare (suprapuse ori alăturate), legate între ele prin puțuri strâmte, hornuri înguste, prăpăstii fără fund, tuneluri tăcute sau galerii gureșe în care apa lucrează necontenit spre şlefuirea „Diamantului de Gersa”.
La un moment dat, în timp ce ceilalți cercetau un horn aflat în imediata vecinătate a Sălii Amfiteatru, am rămas singur pentru câteva clipe în cămările pământului. După ce am stins lampa, în timp ce ascultam sfântul picur de apă ce muncea meticulos de milenii spre desăvârșirea creației sale subterane, am avut revelația profunzimii negrului, stând cu ochii larg deschiși, dar inundați de întuneric, ca și copilașul unor prieteni care zărind un motan ca un tăciune a rostit precipitat: „Uite … o pisică întunerică”.
„Peștera e greu de prins în cuvinte, oricât de meșter cioplitor de vorbe ai fi. E, în sine, o stare de spirit” – Crin Triandafil Theodorescu.