La vremuri de vorbărie, electorală, se pretează, ca antidot, și o tură de fotografie, la ceas de primăvară timpurie, pe traseul Piatra Fântânele – Poiana Zimbrului – Valea Corca – Poiana Ciungii – Valea lui Toader – Izvorul lung – „Mița de la Colibița”, un itinerariu montan cu grad mediu de dificultate, adică „de toate zilele” (accesibil în orice anotimp) și pentru toate mărimile de bocanci și „bocăncei” dedați cu mersul pe jos, în lungime de paisprezece kilometri, inscripționat cu marcaj cruce roșie și având o durată medie de patru ore. Poteca curge preponderent prin pădure (fiind răcoroasă și în zilele toride de vară!), iar marcajul este relativ bine inscripționat, crucea roșie lipsind pe o distanță scurtă la confluența cu Valea Corca, dar reapărând în amonte, pe marginea drumului forestier.
Și mai-nainte de „a da cep la polobocul” cu poze (acordând un drept de preemțiune celor două poieni întinse, liniștite și bine luminate), adaug doar, cu titlu de chestiune organizatorică că este recomandat să lăsați dimineața una-două mașini în Mița (satul din capătul de sus al Lacului Colibița), în punctul poreclit „crucea cărărilor” (ce pleacă înspre toate zările), ca să le aveți la coborâre și cu celelalte (noi fiind mai mulți am angajat un microbuz) să vă continuați deplasarea spre PIATRA cu FÂNTÂNELE (Tihuța), intrarea în traseu fiind pe partea dreaptă a drumului ce duce către Dornișoara.
Vedere spre Pasul Tihuța
Poiana Zimbrului
Poiana Ciungii
Și din câte se întrevede, după perioada mai mult sau mai puțin hibernală – păsările călătoare sigur se-ntreabă dacă se mai impune să facă anual atâta amar de drum – dorul de munte ne-a adunat pe aproape toți părtașii laolaltă, într-o „porneală” de primăvară, fotografiile realizate cu acest prilej și reunite ulterior pe grupul nostru de WhatsApp indicând ca vedetă casa din capul dealului și reamintind diversitatea de perspective ale participanților asupra unuia și aceluiași obiectiv, fiecare optând pentru o anume distanță, pentru un alt unghi de abordare, con de luminozitate, pentru alte detalii ce s-au vrut evidențiate…
Și tot deasupra acestei case-n câmp, ne așteaptă, la margine de codru des, drumul pietruit ce coboară grăbit la „coana iarna” ce „a rămas de mas” în Valea lui Toader (la noi, în Ardeal, se pronunță Tooder) și pe Izvorul cel Lung.
Concluzia e una singură: merită să „drumețim”, prietenește, și-ntr-un decor cu puține culori (așa cum și fotografiile alb-negru aveau farmecul lor), și chiar dacă nu atingem nici un vârf (contând nu destinația, ci drumul și distracția), căci bucuria biruinței ne cuprinde de fiecare dată când ducem la bun sfârșit ce ne-am propus, de fiecare dată când se-ntâmplă să descoperim locuri și lucruri noi, care ne captează atenția, ne stârnesc interesul și dorim să le revedem. Iar după atâtea vederi, nu pot decât să vă spun: „La bună vedere”, prieteni dragi !
