După cum bine se știe, în prima parte de drumeție se urcă, se (ab)urcă, ca și-o curcă (beată!!!), pe două-trei cărări (sau printre poteci), căci beția vieții, ce doar la debut atinge nivelul de preaplin, este dată, din plin, de elan, de entuziasm, de sentimentul că orice-i posibil și aproape totul permis (sau acceptat), erorile fiind preponderent retractabile și, mai ales, scuzabile, puse pe seama euforiei, a lipsei de acomodare, a ceții matinale… Dincolo însă, de crucea amiezii, de granița mulțumirii de sine dată de dorința împlinită, și numai dacă se conștientizează că nu mai e nimic de dovedit, zarea se limpezește, ritmul încetinește, seninătatea sporește, iar alegerile sunt argumentate, temeinic calculate. Da, doar toamna (inclusiv a vieții) când cărările, pe rând, se-nchid și când se numără bobocii (promisiunilor îndeplinite!!!), cade din cerul sufletului și întrebarea: Ce mai e de făcut, frumos și cu folos, pe parcursul restului rămas de străbătut?
Și cum pe afară încă-i vreme bună (doar vremurile-s rele, dacă ținem cont de ele), vă propun astăzi un itinerariu ce simbolizează ideea de „până la capăt de drum”. Și nu o întrebuințez ca și metaforă a morții, și nici ca încercare de căutare a sensului existențial (sau altfel spus, a adevărului ultim) ori de eliberare spirituală, și nici măcar de îndemnare la forțarea limitelor personale, ci pliată pur și simplu pe dorința de a explora, de a descoperi, omul fiind, prin natura sa, curios să afle ce și cum este dincolo de orizont, risipind relativ necunoscutul și trăgând o concluzie de final. Și încă ceva: o voi face în sens invers, de la vărsare către izvoare, pe firul Văii Cormaia, călcată și anterior, în cruciș și-n curmeziș, dar abia acum, până la capăt de drum. Și vă rog să rețineți un amănunt: tărâmul râului Cormaia (și nu e vorba de o nimica toată, lungimea cursului de apă fiind de aproximativ 25 de km) e poreclit Raiul Cascadelor. Și chiar sunt destule: Cascada Detunata, Cascada Cucului Cascada Poderei…, cea mai reprezentativă rămânând Cascada Cheilor, poate și pentru că a fost pusă-n valoare printr-un traseu de aproape un kilometru, amenajat pe versant și dotat cu scări și lanțuri pentru traversările și cățărările mai dificile, despre care am povestit deja, într-o postare anterioară.
Traseul e marcat corespunzător, cu triunghi roșu, dar numai până la capăt de drum, lipsind cu desăvârșire tocmai unde era mai mare nevoia la orientare, către ultimele izvoare, respectiv pe porțiunea de ascensiune către Vf. Cormaia, ultimul urcuș (extrem de solicitant!!!) fiind desigur opțional, satisfacțiile, chiar dacă ne rezumăm la cele natură florală, culese la pas, până acolo, fiind clar îndestulătoare.
Flori de Nu-Mă-Uita (Myosotis sylvatica)
Toporași sau panseluțe de munte
Crepis, poreclit și Barbă de șoim
Cimbrișor de câmp
La ce verticalitate arată, îl putem lua ca reper, îl putem adopta ca și crez: Drept, în demnitate, până la capăt de drum.
Și odată ajunși în amfiteatrul vechilor căldări glaciare, unul de mare anvergură, n-ai cum să nu simți pregnant că pacea pastorală e deplină și timpul bine rumegat.
Pentru Cormaia aici e ACASĂ, iar călătoria pare o revenire la rădăcini, expresia „La izvor” simbolizând aspirația spre începuturi, spre locul natal de pornire și implicit dorința regăsirii de sine, a redescoperirii identitare.
Pajiști alpine cu tufe de smârdar (bujor de munte).
La ultimul izvor, unde lumea e curată și drumul-început, unde-i numai simplitate și totul e pus „pe mut”.
Bulbuc de munte
Arnica montană
Pe mâna dreaptă, la urcare, Cormaia are ca însoțitor Culmea Craiului, dominată de Vf. Țapului (2024 m altitudine) și Vf. Pietros (2004 m altitudine). Deplasându-ne imaginar înapoi, către originea acestui cuvânt, constatăm că ardelenii l-au folosit frecvent pentru a desemna un voievod ideal, drept și curajos, această formulă de adresare fiind întrebuințată și în cazul lui Avram Iancu, și chiar a domnitorului unificator de țară: Mihai Viteazul, pomenit de Mihai Eminescu în Scrisoarea a III-a sub titulatura de „crai de viță românească”.
Pe cealaltă parte stă de veghe Culmea Nedeilor. Și chiar dacă piscurile reprezentative, ca și puncte de panoramă, rămân Vf. Laptelui (1931 m altitudine) și Vf. Rabla (1902 m altitudine), culmea e renumită prin mărginimile sale, la nord prin Vf. Nedeia Strajă, iar la sud prin Vf. Nedeia Țăranului, de sub care coboară până spre Cabana Farmecul Pădurii, și o face numai prin poieni luminoase și liniștite, Nedeia Bârladelor, toate fiind vetre de vechi nedei, acele sărbători pastorale în care târgul de păcuine şi de vite cornute, hora şi masa luată pe ștergare puse pe pământ se desfășurau pe vârfurile golaşe și plate, înspre care se mai zăresc, pe alocuri, drumeagurile ce aduceau și pe maramureşeni, şi pe moldoveni, cu carele lor, căci acolo sus, în munți, se efectua, pe atunci, schimbul de produse între cele trei provincii. În pofida denumirilor păstrate cu sfinţenie, peste secole, în aceste ţinuturi nu se mai ţin nedeile (ecouri ale vechii tradiţii mai răzbat ici-colo doar în Ţara Haţegului), deși cuiburile ciobanilor sunt încă intacte iar păstoritul în zonă nu constituie, deocamdată, o îndeletnicire părăsită. Chiar și în pofida acestui fapt, zecile de stâne răsfirate în Masivul Rodnei şi numele de Nedeia purtate încă de acești munţi constituie o probă de perenitate pastorală şi o dovadă a iubirii de munte nutrită de păcurari, muntele fiind făcut părtaş la petrecerile lor.
Spre est se zărește trioul Vf. Negoiasa Mare (2049 m alt.) – Vf. Anieșul Mare (2167 m alt.) – Vf.Puzdrele (2189 m alt.)
Iar spre vest avanpostul Vf. Rebra (2119 m alt.) – Vf. Buhăescu (2257 m alt.) – Vf. Pietrosu (2303 m alt.)
În imediata vecinătate a Vf. Cormaia se află Zănoaga Cățânilor, un alt termen vechi de când e lumea și aproape uitat acuma, folosit de păcurari și pentru a exprima o scobitură ce se aseamănă cu o covată de pâine, și pentru a desemna un loc înalt și priporos ori o suită de stânci pleșuve și colțuroase, dar una și aceeași denumire au acordat-o și unei specii de jnepeni pitici.
Și dacă-n zilele noastre oamenii nu-și mai scriu scrisori, iar felicitările sunt prefabricate și urările trase la șablon, un fost coleg de serviciu continuă să ofere, la ceas aniversar, tuturor membrilor grupului de WhatsApp, câte un dar în rime personalizat. N-o să-i dau numele, deși poate ar merita cu prisosință, căci contrastează cu tendința împământenită deja de a da, în grabă și fără efort, un like, ori de a posta o zicere neutră, luată de-a gata (internetul ne-a lenevit), ceea ce a făcut ca produsele „mindmade” (ca și cele handmade) să ajungă astăzi pe cale de dispariție fără de întoarcere. Și dacă tot are o anume legătură cu subiectul abordat o să redau urarea ce mi-a fost adresată: SĂNĂTATE, CÂT UN MUNTE!/ Pe muntele care-l sui,/ Când vei ajunge-n gurgui,/ Să stai, să te odihnești,/ Să nu te rostogolești!/ Să te uiți tot înainte,/ Ce-ai trăit să-ți vină-n minte,/ Și peste culmi când privești,/ Domnului să-i mulțumești, / Pentru viața ce-o trăiești!/ Să ai noroc întru mulți ani,/ Pace-n casă, gologani,/ Binele te-nghesuiască,/ Răul nu te stânjenească!/ Toate astea să se-mplinească,/ Ca atunci când ești pe creastă/ Să rostești neapărat: MULȚUMESC că mi le-ai dat!”
Bulbuc de munte
Ghințură de colți
Și cum nu o dată dăm peste semeni care au uitat de unde au plecat ori își plăsmuiesc o origine mai acătării, o să redau un relevant fragment literar: „Titlul pe care îl dau acestor memorii vorbește despre originea mea. Nu am ascuns-o niciodată celor care m-au întrebat despre ea, și se pare că Dumnezeu mi-a răsplătit sinceritatea sub acest aspect, căci n-am băgat de seamă, în vreo împrejurare, ca oamenii să-mi fi arătat mai puțină considerație și stimă. Am văzut totuși mulți proști care nu aveau și nu recunoșteau alt merit pe lume decât acela de a se fi născut nobili sau de neam mare. Îi auzeam cum disprețuiau mulți oameni mai de preț decât ei, doar fiindcă nu erau gentilomi; dar acei oameni pe care îi disprețuiau, respectabili printr-o mie de calități, aveau slăbiciunea să roșească ei înșiși de originea lor, să o ascundă și să încerce să-și atribuie alta, care s-o mascheze pe cea adevărată, și să-i pună la adăpost de disprețul lumii. Or, artificiul acesta nu reușește mai niciodată. Oricât te-ai strădui s-o ascunzi, realitatea se răzbună, mai devreme sau mai târziu, pe toate minciunile cu ajutorul cărora ai încerca s-o acoperi, și până la urmă, ești dat în vileag de-o infinitate de întâmplări neprevăzute de care nici nu te poți feri și niici prevede. În privința asta, nu am văzut niciodată o vanitate care să sfârșească bine. E greșit să crezi că o naștere obscură te înjosește, când singur o mărturisești, când se află de la tine. Răutatea oamenilor nu te mai poate coborî, o lipsești de drepturile ei. (…) în acest caz nu mai are nimic de spus. (…) Asta îi pune la locul lor. Ei văd în acest curaj o noblețe care le închide gura. E o mândrie justificată care frânge îngâmfarea obraznică.” – Țăranul ajuns, Marivaux
Și să știți că D-na Cormaia, chiar dacă nu e rudă cu Tanti Mamaia, poate fi mândră, din cale-afară, cu obârșia sa umilă.