O călătorie, ca și orice altă zi de mare sărbătoare, presupune o prealabilă și minuțioasă pregătire, dar aceste acte preparatorii au și ele farmecul lor, potențialul de a ne milui cu satisfacții aidoma momentului la care visăm, chiar dacă sunt atașate la un interval de așteptare, petrecut într-o mare nerăbdare. Împodobirea bradului, de pildă, de toți ai casei, în cântec de colinde și parfum de cozonac fierbinte, nu e cu nimic mai prejos de masa cu familia din ziua sfântă de Crăciun.
Pe de altă parte, atunci când plecăm de acasă, la un drum lung prin lumea largă, n-are nici un rost să ne gândim la destinația finală, ci la distanța de parcurs în fiecare zi de deplasare și la orașul din popasul de etapă, așa cum, atunci când construim o casă, trebuie să fim mândri și mulțumiți de fiecare stadiu al realizării proiectului. Nu merită să facem fixație pentru o anume țintă așezată în depărtare și să trăim exclusiv pentru atingerea acesteia, fără a ne bucura de priveliștile pe care ni le oferă drumul care duce într-acolo.
Când dăm semnalul de adunare pe grupul de WhatsApp „Bistrița Montan”, fremătăm de neastâmpăr ca niște copii ce pleacă într-o tabără școlară. Ne întâlnim întâi pe o terasă și ne numărăm, să vedem câți am primit bilet de voie, de acasă și de la locul de muncă, după care decidem când și încotro ne îndreptăm, și cu ce mașini. Ne pregătim apoi rucsacul, din timp și în mod meticulos. Dacă e o tură de o zi luăm bunătățile pe care le aflăm prin cămară: o țuică de pere cipărate ori de prune, gălbenită-n lemn de dud, o zacuscă cu hribi, un borcan de cârnați și coaste înghețate în untură… Când drumeția e de trei-patru zile, în seara dinaintea plecării, cumpărăturile le facem împreună de la un supermarket. Ne tot gândim și ne răzgândim, ce ar fi mai potrivit și cât ar fi necesar, pentru îndestulare după epuizare, mai ales că, de câțiva ani, campăm lângă portbagaj și seara ne întoarcem de pe traseu la focul cu tocana îndelung povestită.
Aceeași înfiorare și încordare specifică pregătirilor am regăsit-o și în cele două cărți de călătorie pe care vi le recomand astăzi: „Trei într-o barcă” și „Trei pe două biciclete”, aparținând scriitorului Jerome K. Jerome, ce pun pe tapet umorul britanic: sec, subtil, chiar „dublu rafinat”.
Romanul „Trei într-o barcă” relatează o plimbare prelungită cu barca pe Tamisa a trei prieteni buni, din dorința de a evada din aglomerația Londrei. Pornirea la drum e precedată de pregătirea bagajelor și de discuții contradictorii cu privire la haine, hrană și popasuri, în timp ce călătoria e presărată de întâmplări hazlii, întrerupte de nostime aduceri-aminte, memorabilă fiind povestioara cu calupul de brânză înmiresmată transportat cu trenul de călători, de la Liverpool la Londra.
În aceeași notă de umor fin e scris și romanul: „Trei pe două biciclete”, o continuare comică a călătoriei celor trei prieteni, de data aceasta într-un periplu prin Germania, autorul realizând o satiră la adresa mentalității reci și riguroase germane, inclusiv manifestările ei comice, înserând o serie de ironii față de atitudinea britanică adoptată pe anumite aspecte sociale.
Am selectat un prim fragment ce pune în evidență capacitatea scriitorului de a extrage comicul din orice situație aparent banală:
„Cât despre mine, aveam ficatul deranjat. Știam că am ficatul deranjat, deoarece numai cu puțin timp înainte citisem o reclamă de pilule hepatice unde erau amănunțit descrise simptomele după care îți poți da seama că ficatul nu funcționează cum trebuie. Eu aveam toate aceste simptome.
Lucru foarte curios ori de câte ori îmi arunc ochii pe vreo reclamă medicală, ajung inevitabil la concluzia că sufăr de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. De fiecare dată, diagnosticul pare să corespundă întocmai tuturor senzațiilor încercate de mine.
Îmi amintesc cum m-am dus într-o zi la British Museum ca să mă documentez cu privire la tratamentul unei ușoare indispoziții ce mă tot sâcâia – cred că era vorba de boala fânului. Mi s-a adus cartea și am citit tot ce mă interesa; apoi, aproape fără să-mi dau seama, am început să frunzăresc alene paginile și să studiez, într-o doară, bolile, una după alta… După ce am parcurs cele douăzeci și șase de litere ale alfabetului, am ajuns la concluzia că singura boală de care nu sufeream era artrita…
La început m-am simțit întrucâtva jignit: aveam impresia că e un fel de desconsiderare. Cum se făcea că nu am artrită? De ce această ofensatoare rezervă? După câtva timp, totuși, învinseră sentimente mai blânde. Mi-am spus că, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute în patologia generală și, devenind mai puțin egoist, am hotărât să trăiesc și fără artrită…
Am stat și am chibzuit. Mi-am spus că sunt un caz medical cu totul neobișnuit și că pentru studenții în medicină aș fi o adevărată achiziție. I-aș scuti să mai umble din spital în spital. Eu însumi eram un spital. Ca să-și poată lua diploma, ar fi fost de ajuns să mă cerceteze pe toate părțile”.
Elocvent este și paragraful ce relevă tendința oamenilor de a urca potentatul politic pe piedestal și de a încărca cu iz de legendă toate locurile în care acesta a poposit:
„Nu știu dacă există loc mai arătos pe o rază de zece mile în jurul Londrei la care să nu se fi uitat, unde să nu se fi oprit sau să nu fi dormit din când în când. Presupunând că Harris va deschide o pagină nouă în cartea vieții lui și va deveni un om mare și bun – să zicem prim-ministru – mă întreb dacă după moartea lui, deasupra bodegilor pe care le-a patronat nu vor fi agățate firme ca aceasta : „În această casă, Harris a băut un pahar de pelin”, sau: „În vara lui 1888, Harris a golit aici două pahare de whisky scoțian, rece, de la gheață”, sau: „Harris a fost dat afară de aici în decembrie 1886”. Nu ar fi prea multe! Faimoase ar deveni localurile în care Harris nu a călcat niciodată : „Unicul restaurant din sudul Londrei unde Harris n-a băut niciodată!”. Lumea ar da năvală ca să afle care putea să fie pricina unei atare minuni”.
În final o să așez pasajul ce povestește despre ascendentul pe care îl au asupra intelectului organele noastre digestive:
„Nu putem munci, nici gândi, dacă nu binevoiește Măria Sa stomacul. El ne dictează sentimentele și pasiunile. După omleta cu slănină, el spune: „Muncește”. După biftec zice: „Dormi”. După o ceașcă de ceai îi spune creierului: „Acum trezește-te și arată de ce ești în stare… După o bucată de cozonac fierbinte, el spune: „Fii obtuz și fără suflet aidoma dobitoacelor de pe câmp… Iar, după brandy, luat într-o cantitate suficientă, spune: „Ei, acum, nebunule, strâmbă-te și dă-te tumba ca să râdă semenii tăi; fă toate prostiile ce-ți trec prin cap, îngaimă și bolmojește sunete fără rost și arată ce nătărău neputincios e bietul om a cărui minte și voință s-au înecat ca doi pisoi gemeni, într-o jumătate de uncie de alcool”.
Deși par o lectură ușoară, cărțile lui Jerome K. Jerome nu sunt în nici un caz ușuratice, ci doldora de întâmplări și învățăminte. Nu ne îndeamnă să glumim în lucruri serioase, ci să ne păstrăm calmul și umorul indiferent de împrejurări, și chiar să preschimbăm disperarea, ce doare amarnic și domină mintea, într-un haz de necaz înviorător, căci dacă nu aruncăm optimismul în marea de reproșuri și regrete, tot aflăm în partea plină a paharului un grăuncior care să ne smulgă un surâs și să ne ofere o speranță.
Înainte de a întreprinde o călătorie (fără botniță și fără a ne crispa la fiecare nevinovat strănut), putem căuta între coperțile cărților mici istorioare uitate despre locurile înspre care dorim să ne îndreptăm. Nu putem, de exemplu, desluși pe deplin sufletul orașului Sulina dacă n-am citit în prealabil romanul „Europolis” scris de Jean Bart, așa cum nici Poiana Brașov nu ne va impresiona în mod deosebit dacă nu vom citi anterior romanul „Accidentul” scris de Mihail Sebastian.
Acum, avem timp suficient, căci paradoxal, molima ne-a dat deodată tuturor un răstimp de răgaz pentru reflecție și relaxare.
