„Unele cărți sunt în mod nedrept uitate; nici unele nu sunt ținute minte pe nedrept” – Wystan Hugh Auden
Uneori, mă întreb retoric, unde eram oare noi, românii, când cădea capul lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii ?! De ce am întors spatele noi, românii, unui om luminat precum Nicolae Bălcescu, silindu-l să moară, bolnav și singur, la Palermo, fără a ști nici astăzi unde-i este mormântul ?! Cum am putut noi, românii, să-l forțăm pe Alexandru Ioan Cuza să ia calea exilului și să moară supărat departe de casă (Heidelberg – Germania), după ce a așezat țara pe făgașul modernității?! Adesea, ne-am plecat în fața marilor intelectuali (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuși …) numai după ce „străinătatea”a făcut-o cu prisosință, iar altora le-am dăruit onorurile și piedestalul doar după ce i-am lăsat să moară în pușcărie sau în sărăcie. E suficient să amintesc de Mihai Eminescu: marginalizat, ponegrit necontenit și care a murit fără a avea aproape nimic și fără a fi înțeles de nimeni. Eugen Lovinescu a încercat să-l reabiliteze pe marele poet, prin romanele „Mite” și „Bălăuca”, dar nu știu în ce măsură a reușit acest lucru.
Din păcate, uităm nu doar de oamenii care au scris pagini de glorie în cartea de istorie a neamului românesc, ci și de cărți ce merită să stea la loc de cinste în orice bibliotecă.
Dacă ne-ar întreba cineva ce cărți scrise de Cezar Petrescu am citit, răspunsul majoritar ar fi „Fram, ursul polar” și „Pif-Paf-Puf”, lecturate cândva în copilărie, căci opera sa literară, din prostie sau din apatie, a fost împinsă într-un curios și culpabil con de umbră, fără a fi incluse în obiectul de studiu al manualelor școlare, deși valoarea lor este indiscutabil una inestimabilă. Pe de altă parte, cum unele romane remarcabile semnate de Cezar Petrescu nu au revăzut lumina tiparului de câteva decenii, singura soluție viabilă de a intra în posesia lor rămâne anticariatul.
Parcurgând capodopera literară a lui Cezar Petrescu, am aflat câteva romane extraordinare: „Plecat fără adresă” (despre un destin deosebit, care promitea mult, dar falimentează moral și debarcă în disperare, păstrându-și însă inteligența și spiritul de observație a vieții); „Întunecare” și „Ochii Strigoiului” (în care autorul relevă, ca nimeni altul, dramele și traumele războiului); „Calea Victoriei” (ce înfățișează mediul coroziv și corupt al capitalei în care intră un magistrat din provincie, promovat în funcția de procuror general) și „Duminica Orbului” (despre doi oameni ce păreau predestinați și care s-ar fi putut salva unul pe altul, dar sunt separați printr-o ironie a sorții, girată de semenii lor).
N-am să fac referire la toate celelalte zeci de volume publicate, rezumându-mă la doar două cărți uitate: „Apostol” (icoana unui învățător idealist, ce învinge toate răutățile și greutățile unei vieți de sfânt și care contribuie la înălțarea spirituală și nu numai, a unui sat situat la marginea lumii) și „Aurul negru” (perseverența într-un crez și o pasiune neobișnuită).
În ultima carte enunțată Cezar Petrescu pune în scenă un personaj extrem de puternic, ce punctează hotarul nestatornic dintre genialitatea și nebunia unui om, din perspectiva celorlalți, și care are tăria de a rămâne curat la cuget și „simțire” într-o lume rămasă fără principii.
Tot din „Aurul negru” am extras un pasaj ce pune în relief tipologia „procesomanului”, întâlnită adesea pe holurile tribunalelor după câștigarea libertății de a ne judeca, mânați de orgoliu, pentru orice mărunțiș, chiar dacă valoarea bunului litigios depășește cu mult cheltuielile de judecată pe care le presupune purtarea procesului.
„Pe vremea aceea, Antohie Duhu bătea drumul judecăților, cu uricile, zapisele și izvoadele lui încuiate în tașca de tinichea. Se întorcea flămând, prăfuit și frânt de osteneală, dar cu glasul aprins de de ațâțarea izbânzii. Își mângâia feciorul bolind, cu îmbărbătări după priceperea lui. Ce nevoie avea de mai departe învățătură? El n-a înțeles de la început să-și vadă copilul înstrăinat în viața de târgoveț, trăind din înșelăciune și vicleșug, ca atâția surtucari cu care a avut el de-a face de când se freacă în judecăți; de când prea bine îi cunoaște și prea adânc l-au scârbit. Neamul lui de răzăși, n-a avut nevoie de milă, nici de înșelăciune; dar nici nu s-a lăsat pradă înșelăciunilor. El a trăit cu fruntea sus, din muncă și din sfânta dreptate, pentru care se judecă până în pânzele albe cu lumea întreagă. Așa înțelegea să-i urmeze și Zaharia. Atâta carte câtă a apucat să învețe i se părea prea îndestulă, pentru a ști să folosească mai ascuțit și cu mai multă știință slova uricelor și a zapiselor, în judecățile viitoare, pe care el avea datoria să le ducă mai departe, ca singur moștenitor al numelui și al drepturilor sigilate cu șapte peceți.
Pe urmă, părintele bolnavului pornea la muncile sale din greu și iarăși dispărea într-o bună dimineață, cu desaga plină cu pită rece, cu brânză și ouă răscoapte la un șold, cu tașca zapiselor la celălalt. Pornea spre tribunale și curți de apel, unde se tocmea amarnic cu avocații, se sumețea plin de răzășească dârjenie cu judecătorii și era cunoscut ca un cal breaz de toți aprozii”.
Sub sacrul soare, toate-s vechi, dar noi par toate…