O mare parte din suferința suportată de omenire a avut și încă își mai are sorgintea într-o culpabilă lipsă de toleranță. Din pricina ei, periodic, s-au ivit înălțări pe un imaginar piedestal, consecința imediată fiind rușinoasa înrobire, prigonire sau exterminare a unor rase ori etnii. Inchiziția, cruciadele și violentele schisme religioase: între catolici și protestanți, în comunitatea creștină, între sunniți și șiiți, în lumea musulmană, s-au fundamentat pe incapacitatea oamenilor de a accepta o altă opinie, de a respecta o altă credință, de a înțelege că avem dreptul de a fi diferiți.
În răstimpul comunist a fost interzisă Oastea Domnului – o mișcare ortodoxă de vestire a învierii și de mărturisire duhovnicească, care a luat ființă în anul 1923 la inițiativa preotului ardelean Iosif Trifa și care a fost reabilitată de Statul Român și de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române (fiind ridicată și caterisirea preotului care a creat-o și promovat-o) după aproape cinci decenii în care membrii acestei grupări creștine au fost catalogați și condamnați ca fiind dușmani ai poporului pentru simplul motiv că nu s-au dezis de convingerile lor religioase, cum s-a întâmplat și în cazul episcopilor martiri Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu și a altor preoți uniți, ce nu au acceptat să renunțe la religia greco-catolică și să treacă la religia ortodoxă.
Din același motiv, de-a lungul veacurilor, a fost interzisă și citirea unor cărți. Printre cărțile „proscrise”, deși au fost bine și frumos scrise, s-au numărat o vreme și trei capodopere literare aparținând scriitorului Nikos Kazantzakis, din care am cules o serie de fragmente demne de pus în ramă. Vă recomand să le citiți spre seară, în tihnă, la o ceașcă de ceai, așezându-vă cu mintea și cu sufletul în căușul fiecărei cugetări.
„Hristos răstignit a doua oară” – Nikos Kazantzakis
„Omul își pune în gând una, și Dumnezeu hotărăște alta. Noaptea o să-mi dea o povață. Dumnezeu coboară adesea în somnul nostru, pe calea visului, și ne arată drumul. (…) Ce căi ciudate urmează Dumnezeu, își spunea el, când vine să lumineze mintea omului! (…) În seara asta cerul i se părea foarte înalt, foarte depărtat, mut, nepăsător, nici prieten, nici dușman, și se înspăimântă. (…) Lumea-i o mare taină. Hotărârile lui Dumnezeu i se par micului creier omenesc atât de încâlcite, atât de curioase, izbăvirea și pieirea vin pe căi atât de neașteptate, încât nu putem niciodată ști dacă cutare drum duce în iad sau duce în rai. (…) Dacă rana asta vine de la Satana, zise în sinea sa, mântuie-mă Hristoase! Iar dacă vine de la Dumnezeu, facă-se voia lui! Știu că Dumnezeu nu-mi vrea răul; nenorocirea mea trebuie să aibă un înțeles ascuns; o să am răbdare până când Cel de Sus o să-și întindă mâna peste fața mea s-o vindece. (…) Lumea-i o taină, o mare taină, murmură el coborând muntele. Nu poți nici măcar să-l deosebești pe Dumnezeu de Diavol… De multe ori – Doamne iartă-mă – au aceeași înfățișare! (…) Cum vrei să-ți spun păcatele mele părinte? Ce parcă mi le amintesc? Dumnezeu are catastife și scrie în ele totul. Dacă el o să vrea, o să șteargă tot ce este însemnat în dreptul meu. Eu aș vrea să-i duc în dar, de aici, de pe pământ, numai un singur lucru, unul singur: un burete. (…) Mintea mea slabă nu poate primi lumina dumnezeiască decât într-o mică măsură. Nenorocirea ne-a făcut pe toți egali; mulțumită ei, am ajuns cu toții săraci. Sufletele ni s-au eliberat de sub povara burților prea pline, ele pot zbura acum cu propriile lor aripi. (…) Evanghelia nu se citește cu mintea; mintea nu înțelege mare lucru. Evanghelia se citește cu inima, inima înțelege totul. (…) – Îți ridici prea des glasul, și vrei ca Dumnezeu să coboare în fața ta să-ți dea socoteală? Dar cine ești tu ca să-i ceri lui Dumnezeu să coboare pe pământ? (…) – Am văzut cărarea ascunsă pe care a ales-o Dumnezeu ca să te mântuiască… Nimeni nu poate bănui ce căi ciudate, neașteptate, ia uneori mântuirea ca să ajungă la noi. (…) – Dumnezeu nu se zorește niciodată… Lasă-l să lucreze în tăcere, așa cum îi place lui; nu ridica fruntea, nu întreba; orice întrebare e un păcat. (…) – Am înțeles, îmi plec capul! Această boală mi se pare că este o cruce: o ridic și urc drumul calvarului. Știu că după Răstignire vine Învierea. O să am puterea să-mi port crucea? (…) – Drumul e plin de pietre, urcușul e greu. La început o să-ți zgârii picioarele dar, încetul cu încetul, o să ți se pară că-ți cresc aripi la picioare și că nu mai urci singur, ci te iau îngerii de subsuori și te ridică în văzduh. (…) E ușor să aduci jertfă lui Dumnezeu când n-ai nimic, dar e greu atunci când stăpânești totul. (…) Cine miluiește un sărac, îl împrumută pe Dumnezeu. (…) – Veniți fraților, luați, împărțiți-vă tot ce am; nu vă cer bani în schimb, nici de pomană nu vă dau; vă împrumut doar, și Dumnezeu o să-mi plătească totul pe lumea cealaltă. (…) Pe Dumnezeu trebuie să-l iubim, iubindu-i pe oameni, străduindu-ne să-i aducem pe calea cea bună. (…) Nimeni nu poate ajunge la cer dacă nu izbândește mai întâi aici, pe pământ, și nimeni nu poate izbândi pe pământ dacă nu luptă cu îndârjire, cu răbdare și fără să dea înapoi. (…) Să fii om înseamnă să suferi, să înduri nedreptatea, să lupți și să nu te lași doborât. (…) – Eu îl caut pe Dumnezeu numai în întâmplări mari, în clipe grele, și dumneata mi-l arăți în fiece clipă ce trece, în lupta umilă de toate zilele.”
„Ultima ispită a lui Hristos” – Nikos Kazantzakis
„Un bulgăre de lut e mintea noastră; ai răbdare și-o să-nflorească. (…) Omul este un hotar: acolo unde încetează pământul și începe cerul; dar hotarul acesta se mută neîncetat și înaintează către cer. (…) Nu e rușine nici foamea, nici setea, și nici dragostea; toate astea sunt de la Dumnezeu. (…) Dumnezeu nu se află în mănăstire, ci în casele oamenilor! Unde e bărbat și femeie, acolo e Dumnezeu, unde sunt copii, și griji, și gătitul mâncării, și certuri și împăcări, acolo e și Dumnezeu. (…) Acolo, în pustiu, foame, sete, mătănii și Dumnezeu; aici, mâncare, vin, femei și Dumnezeu; peste tot e Dumnezeu. (…) – Ce mai îndură și Dumnezeu acesta, și-a găsit beleaua cu noi. Peștii strigă: Să nu ne orbești, Doamne, ca să intrăm în plase! Pescarii strigă: Orbește peștii, Doamne, să intre în plase! Pe care din ei să asculte Dumnezeu? Ascultă când peștii, când pescarii – și așa lumea merge înainte! (…) A murit, s-au despărțit, s-au întors la casele lor cei doi prieteni; trupul în pământ, sufletul la Dumnezeu. Toate sunt de la Dumnezeu, simți el, toate au un înțeles îndoit, unul mai limpede, celălalt ascuns. (…) Mă duc să mă-ntind; uneori noaptea vine Dumnezeu și tâlcuiește ziua. (…) – Ridicai o piatră și găseai dedesubt pe Dumnezeu, băteai într-o ușă și ieșea Dumnezeu și-ți deschidea zâmbind. (…) Largă e poarta Iadului, larg e drumul, așternut cu flori; strâmtă e poarta împărăției lui Dumnezeu, și urcătoare. (…) Am îmbătrânit amândoi, ne îndepărtăm de oameni, ne apropiem de Dumnezeu.
„Sărăcuțul lui Dumnezeu” – Nikos Kazantzakis
„ – Ca să urci la cer ți-ai luat avânt din fundul iadului. Cu cât îți iei avânt mai de jos, cu atât poți să ajungi mai sus. (…) Poate fi și păcatul o cărare care să ne ducă la Dumnezeu? Poate și păcătosul să nădăjduiască mântuirea? (…) Dragostea asta ți-a dezvăluit marea taină: în ce fel, prin ce luptă trupul se face duh. (…) Chiar și pe cea mai de jos treaptă a dragostei, dacă învingi, deschizi calea care te duce la Dumnezeu. (…) – Toată viața l-ai căutat pe Dumnezeu. Cum îl căutai? Strigai, plângeai, cântai, posteai? Fiecare om o fi având drumul lui care duce la Dumnezeu. (…) Nici un drum larg nu duce la Dumnezeu, numai cărările strâmte călăuzesc spre casa lui. (…) Am luat atunci traista, am pornit pe drumuri și, din poartă-n poartă, din mănăstire-n mănăstire, din sat în sat, am început să-l caut pe Dumnezeu. Unde este? Cine l-a văzut? Unde pot să-l găsesc? (…) Fiecare îmi dădea câte un sfat, îmi arăta o cărare: apuc-o pe aici, îmi spuneau, și ai să-l găsești! Dar fiecare îmi arăta cu totul altă cărare. Pe care s-o aleg? (…) Un sfânt mi-a spus cel mai potrivit cuvânt, cel mai înspăimântător: Nu există drum, există prăpastie, sari! (…) – Mergem în cer. Am dat pământului cu piciorul și am sărit. (…) Dumnezeu se joacă uneori cu noi. (…) Dumnezeu nu așteaptă nimic de la mine, eu însă aștept de la el totul: mântuirea sufletului. (…) În măsură este omul, dincolo de măsură este Dumnezeu. (…) Urcușul are un pisc, pe Dumnezeu; coborâșul, un adânc, iadul. (…) S-a îmbătat de Dumnezeu și nu știe unde se află. Mereu îi dansează, când se roagă. (…) Îi ceri, nu-ți dă; nu-i ceri, îți dă; și de-ți dă și de nu-ți dă, slăvit fie numele lui. (…) Sufletul omului este o scânteie din Dumnezeu. Dar nu o știm, și-l strivim cu cărnurile noastre. Ah, de l-am lăsa liber! (…) Niciodată și întotdeauna, sunt două cuvinte pe care numai buzele lui Dumnezeu pot să le rostească. (…) – Toată ziua te caut deznădăjduit; toată noaptea, când dorm, mă cauți tu; cândva o să ne întâlnim în zori, Doamne!
Față de presupusa blasfemie săvârșită, Nikos Kazantzakis spunea la un moment dat: „Dacă am lăsat la o parte multe dintre cuvinte și fapte (…), dacă le-am schimbat puțin pe altele care nu s-au întâmplat, dar ar fi putut să se întâmple, nu am făcut-o din ignoranță sau din necuviință ori din impietate, ci din nevoia de a le potrivi (…) Arta are acest drept; nu numai dreptul, ci și datoria: să reducă totul la esență. Se hrănește din poveste, o asimilează încet, subtil și o transformă în legendă.”