Traiul la țară, dus în urmă cu un secol, într-un sătuc retras, pitit printre coline și unde chiar și vulturul e nevoit să facă ocol, precum Caila Blăjenilor, era fără îndoială fascinant. Viața satului era frenetică și eternă, veșnicia având ca temelie ciclul vegetativ al naturii, și implicit calendarul precis și caracterul repetitiv al lucrărilor pământului. Toți se știau pe de rost, dintotdeauna și pentru totdeauna. Toți aflau de îndată toate câte se petreceau, ziua sau noaptea, în fiecare casă. Toți se căutau unul pe altul, fiind mereu alături, la bucurie și necaz. Nevoia de celălalt era acută și nimeni nu putea trăi singur pe lume, fără neamuri, vecini și prieteni; fără ogor, biserică, uliță și crâșmă; fără horă și șezătoare.
Cartea care redă extrem de sugestiv viața satului, și poate în modul cel mai complet cu putință, a fost scrisă de un romancier polonez : Wladyslaw Stanislaw Reymont (1867-1925). Epopeea poartă titlul „Țăranii”, a fost publicată în perioada 1904-1909 și i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1924. Influențat de creația lui Zola, respectiv de romanul „Pământul”, „Țăranii” a constituit cu siguranță un punct de plecare în inspirația celor care au reluat și au îmbogățit aceeași temă.
Acțiunea cărții se derulează pe parcursul unui an, fiecare din cele patru volume prezentând câte un anotimp, impresionând prin descrierile detaliate a naturii, prin prezentarea tradițiilor și obiceiurilor de la marile sărbători creștine, de la evenimentele importante din viața omului : botez, nuntă și înmormântare, de la tăiatul porcului, și nu numai.
Citirea cărții aduce la lumină și câteva tipologii umane deosebite, precum și unele concepții învechite despre influența nefastă a femeii în societatea arhaică.
Pe Jagusia, femeia frumoasă ce se comportă în fața dragostei ca pământul care primește ploaia fără să se sature, ca o floare ce se deschide iute la vederea soarelui, scriitorul o zugrăvește într-un chip ciudat, pe alocuri chiar angelic. Nu încerci o senzație de silă și nici măcar un sentiment de milă la adresa acestei femei, care arareori reușește să rostească un nu ispitei în care o împing bărbații satului, de parcă dragostea nu o întinează și degradează, cum cred sătenii, ci o ridică și o purifică. În romanul Alexis Zorba, de Nikos Kazantzakis e o scenă care impresionează, când văduva dorită de toți se dăruiește doar unui străin și este judecată de consăteni și executată cu pietre. Cu câteva decenii înainte de editarea celebrei cărți, Reymont, în „Țăranii” , prezintă tot un martiraj de iubire, căci femeile satului iau hotărârea de a-și face singure dreptate, stâlcind-o în bătaie pe Jagusia, așezând-o dezbrăcată într-un car încărcat cu gunoi și alungând-o din sat, ca pe duhul cel rău, ce tulbură pacea viesparului.
Și pe Jakustynka, trâmbița prin care gura lumii își face auzită prezența și unealta cu care diavolul instigă și împrăștie sămânța de vrajbă, scriitorul o înfățișează altfel precum pare la prima privire, ca pe o conștiință morală colectivă, care spune fățiș și strigă în răspântii, păcatele și slăbiciunile semenilor.
E o carte despre iubire, ispită, intrigă, ipocrizie, dar și despre alergătura după avut, sens în care am extras două pasaje cu personajele principale și trăirile acestora în singurătatea țarinei la care au aspirat, pentru care au răbdat neîncetat și s-au luptat pătimaș.
Hanka Boryna : „ – Treizeci și două de pogoane, și pășuni, și pădure, și ce de acareturi, și vite! O avere! oftă ea, îmbrățișând cu o privire plină de dragoste câmpiile întinse, întreaga lume a lui Dumnezeu…
„N-am să dau o palmă de pământ din partea ce mi se cuvine, și jumătate casa-i tot a mea, și vacile de lapte nu le dau nici moartă”, își spuse ea, nu fără tristețe…
Se mai rugă un timp, plimbându-și privirile înlăcrămate peste ogoarele ce se întindeau în lumina soarelui, înveșmântate în straiele lor aurii”
Antek Boryna : „ I se părea că se tăvălește prin grâne cu vântul, că e și el un firicel de iarbă moale și umed, că e râulețul ce curge pe prundișul cald din mijlocul luncilor pline de mireasma fânului cosit, că zboară undeva departe cu păsările lumii, sus, tot mai sus, în tării, și că strigă spre soare, cu o putere de neînchipuit; apoi, iar i se părea că se face foșnet de grâne, codru legănător, țâșnetul viguros a tot ce crește, puterea divină a țărânii blagoslovite…
Era treaz, dar un fel de somn, parcă, făcea să i se închidă ochii, purtându-l pe alte tărâmuri, dincolo de soarta lui, ca la biserică în clipa elevațiunii, când sufletul se avântă, plutește îngenuncheat prin grădinile îngerești, în ceruri și în raiuri de fericire.
Era de fel un om aspru, rareori se înduioșa, dar în acele momente ciudate era gata să cadă cu fața la pământ, să-și lipească de el buzele înfierbântate, strângând într-o îmbrățișare largă toată această lume iubită.
„M-o fi muiat căldura” încercă el să se apere, frecându-și ochii cu pumnii și încruntând-și sprâncenele; dar putea el să se stăpânească, putea să înăbușe în el bucuria care îl mistuia?
Căci se simțea iarăși pe pământ, pe glia părintească, străbună, între ai săi; nu-i de mirare, deci, că avea sufletul răscolit și că fiecare bătaie a inimii părea că strigă firii întregi, cu tărie : „M-am întors! Aici sunt și aici voi rămâne!”
