Indiscutabil, caracterul ni-l conturăm din ce am primit în backpack-ul genetic și, desigur, uzând de mimetism, căutăm să-l cristalizăm însușindu-ne valori, principii, judecăți de valoare…, promovate de către cei apropiați și copiind, chiar în amănunt, din atitudinile adoptate de către aceștia. Ca atare, mai mult sau mai puțin, fiecare om întâlnit pe calea efemerei noastre existențe ne formează (sau ne deformează) personalitatea dar, în aceeași măsură, fiecare carte citită ne modelează t(r)ainic, cu mâini nebănuite, și felul de a fi, și felul de a privi (lumea și lucrurile!!!), și felul de a trăi (clipa – singura care contează în ecuația vieții), și modul de a înainta spre suprema țintă a desăvârșirii cu voință, cu răbdare, cu umilință… Iar uneori, după cum personal mi s-a-ntâmplat, chiar și o simplă recomandare de lectură, făcută într-o discuție amicală, ne poate schimba, radical și irevocabil, coordonatele în care ne funcționează mintea și sufletul.
La răsăritul intelectual, obișnuim să citim „ce ne spune doamna invățătoare, că e potrivit vârstei”, apoi de-a valma cărțile ce ne cad aiurea-n mână ori ținând cont numai de recenzii, abia mai târziu, când roadele spirituale sunt scăldate în lumina liniștii, poposind îndelung lângă literatura care tratează tematica ce ne interesează, ori care ne procură un vădit folos, în cuget și-n simțire. Astăzi, de pildă, dacă ipotetic mi s-ar impune să-mi aleg, pentru tot restul vieții, doar câteva cărți de citit, fără ezitare aș opta pentru Biblie și pentru opera literară a scriitorului Ion Agârbiceanu, ce-mi stau constant la căpătâi, și la propriu, pe noptieră, și la figurat, purtând permanent la reverul sufletului câte un gând luat, dintre coperțile lor. Prin urmare, pe lângă slovele noi, necunoscute ce mi se înșiruie în fața ochilor, arareori trece vreo zi fără să deschid Biblia, pentru a căuta un răspuns, iar în ceea ce privește capodopera literară a lui Ion Agârbiceanu, după ce am trecut în revistă, pentru întâia dată, pe nerăsuflate, cele opt volume a câte o mie și aproape cinci sute de pagini fiecare (reeditate relativ recent sub egida Academiei Române), lecturez zilnic câte o povestire și o las la „tomnit”, la „macerat”, pentru a-i cerne înțelesurile, pentru a distila esența și a lustrui învățămintele.
Acest autor, pe nedrept uitat, este, fără pic de exagerare, părintele meu spiritual, indicându-mi drumul de urmat către vredniciile vieții și deschizându-mi ferestruțe neștiute către mine însumi și către firimitura de infinit cu care fiecare dintre noi am fost înzestrați, căci scrierile sale reprezintă un cuvânt drag de învățătură, iar când vreo idee nu-mi dă pace, de îndată deschid cartea și la pagina însemnată mă așteaptă, pe loc, leacul. Și să știți că aproape nimic din toate cele care sunt pe vrerea și pe vremurile omului nu i-a scăpat din vedere: „La moarte te poți gândi într-un singur chip cu folos: să-ți întocmești viața astfel încât să nu-ți fie frică de ea”, „Fiecare om judecă pe altul după sine însuși, pornind de la el”, „Ce nimicuri sunt patimile noastre”, „Lumea nu laudă bucuros pe nimeni”, „Oameni care predică apă și beau vin”, „Ținem la fala numelui, nu la cinstea lui”, „Milă mi-e de sfânta dreptate”, „Lumea e stricată când moravurile sunt putrede”, „Sufletul îngheață, înspăimântat de zădărnicia jertfei sale”, „Pe dragostea lui nimeni nu-i stăpân”, „Omul e atât cât prețuiește în fața conștiinței sale”, „Când există voință se deschid și posibilitățile”, „Lucrul făcut cu veselie e cea mai bună iubire și cea mai tare rugăciune” și enumerarea poate îndelung continua.
Ion Agârbiceanu s-a făcut cunoscut, în prima parte a secolului al XX-lea, prin nuvelele și schițele ce zugrăveau viața satului transilvănean și care subliniau, într-un stil sobru și curat, valori precum credința, sacrificiul, responsabilitatea morală, modestia, devotamentul, demnitatea… În pofida acestui fapt, așa cum am arătat anterior, acest povestitor al Ardealului, poate cel mai mare, constituie, chiar și în prezent, un caz clasic de nedreptate socială. Dacă inițial, în anii 50, moralismul său creștin contrasta cu ideologia comunistă, motiv pentru care a fost marginalizat și apoi uitat, cu o singură excepție: Fefeleaga, văzută de cenzură ca o nuvelă cu tentă proletară, și care denotă, deopotrivă, forța de observație socială și simțul nuanței psihologice a autorului, dar care, nici pe departe, nu se ridică la altitudinea valorică a romanelor sale de referință: Arhanghelii, Legea trupului, Legea minții, Vâltoarea, Prăpastia, Sfântul, Prăbușirea, Domnișoara Ana, În pragul vieții, Strigoiul…
Pentru a putea face comparații, mai arăt că opera lui Ion Agârbiceanu este una extrem de întinsă, una dintre cele mai ample din literatura română. Dacă se ia în calcul doar criteriul volumului, totalul scrierilor sale se situează, cu siguranță, pe podium, fiind depășit doar de Cezar Petrescu și Mihail Sadoveanu, calificându-se astfel pentru titlul de cel mai prolific prozator transilvănean.
Și asta nu e tot, și sunt sigur că acest aspect nici nu l-a interesat, dar mai trebuie spus răspicat că Ion Agârbiceanu a fost un prozator de o mare finețe morală, un observator profund al realității sufletului ardelean, un creator de neuitate și emoționante pagini despre oamenii obișnuiți și un preot-scriitor de conținut, ce și-a dovedit pe deplin talentul de povestitor și de posesor a unei simplități expresive, edificatoare.
Nici Clujul, unde a trăit mai bine de patru decenii, nu conștientizează întrutotul anvergura intelectuală a lui Ion Agârbiceanu, poate cea mai de seamă personalitate a municipiului ce constituie inima Ardealului, câtă vreme casa în care a locuit, situată în cartierul Andrei Mureșanu, este sediul unei societăți profesionale de avocați și nu clădirea unui muzeu memorial, cum s-ar cuveni și cum părintele-scriitor ar merita.
Și mai țin să vă fac o destăinuire: toamna, în preajma Zilei Recunoștinței, trec pe la mormântul părintelui Agârbiceanu, pentru a-i mulțumi, cronicarul vieții transilvănene, inspirat de sensibilitatea sufletului ardelean, avându-și un loc modest de veci în Cimitirul Hajongard din centrul Clujului.
Și ca să aveți o imagine cât mai completă, mă rezum la a spune că Ion Agârbiceanu s-a născut la Cenade în 12 nov 1882 și a murit în Cluj la data de 28 mai 1963, având gimnaziul absolvit la Blaj și licență în teologie și litere-filosofie la Universitatea din Budapesta, profesând ca preot unit în satul Bucium Sașa (în Munții Apuseni) și în Orlat (Sibiu), iar mai apoi ca protopop de Cluj și canonic al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.
Și dacă tot am redat câteva imagini grăitoare despre liniștea în care își mărunțește veșnicia scriitorul și părintele Ion Agârbiceanu, am ales, pentru final, două fragmente sugestive:
„Acum, mă gândesc eu de multe ori că, toată viața noastră, și a păsărilor, și-a lemnelor e o taină. Iată, când vine înserarea aici la pădure, când se pune liniștea asta mare, de parcă nimic nu se mai clintește în cer și pe pământ, totdeauna îmi vine în minte gândul acesta. Ziua umbli după trebi, ziua te zolești, ziua te bucuri și te mânii, ziua n-ai vreme să te gândești. Ci sara, după ce ai isprăvit de muls vacile, îți uiți parcă toate necazurile, te simți ușor și bun. Sara ți se trezesc în tine întrebările. Și nu știi să răspunzi, și te copleșește parcă așa o tristețe, dar fără durere.” – Ion Agârbiceanu, Taina
Predica părintelui-scriitor, despre binecuvântările înserării, poate fi citită și într-o altă cheie: când scad puterile trupului, sporesc puterile sufletului, care vede mai mult, deși vederile îi sunt slăbite, dar vede altfel, mai departe și mai adânc, cu experiența, cu liniștea simțurilor…
„Vin adierile serii, vin blânde și răcoroase, și mângâie fruntea plină de sudoare a omului. Și-i spun, spre odihnă! Uită-ți de ziua de azi, căci ziua de azi, ca și când n-ar fi fost e pierdută pentru totdeauna. (…) Vezi și înțelegi că munca ta de azi, ca și cea de ieri e zadarnică. Înțelegi că porți și tu un jug, dar nu te mai gândi la el. E zadarnic. (…) Spre odihnă! Și uită-ți durerile de azi. Asta e de lipsă ca să le poți purta pe cele de mâine. Voi oamenii ați fost despoiați de libertate, și ați fost cinstiți cu uitarea. Voi priviți veșnic la ziua de mâine. Tot ce a fost până-n clipa asta e pierdut. Și bine e așa. Uitați și dormiți, ca povara de mâine să nu vă apese prea tare. (…) Și acel „spre odihnă” care părea purtat de adierile serii aceleia mai avea încă o mulțime de înțelesuri. Îmi păru că însăși adierea e mai prietenă, mai aproape de lumea neînsuflețită, și de viețuitoarele libere, decât de om și împărăția lui de lanțuri. (…) Și m-am gândit atunci, într-un târziu: oricât e de încătușat omul în viață, oricât și-a pierdut libertatea, totuși poate uneori învinge. (…) Și, învingându-mi astfel impresia dureroasă de la început, sufletul mi se lumină, mi se încălzi. Un cântec dulce pare că-mi adie în apropiere, și mă împresură din ce în ce mai mult. Și am simțit deodată că-s mai mult ca firele de iarbă, ca florile câmpului, ca întreaga pădure uriașă. Puterea sufletului omenesc mă făcu să văd tot ce-i pe pământ ca un neînsemnat fir de nisip, în asemănare cu mine, omul. Care văd, care simt și judec, care înțeleg, și fără de care lumea asta – pământul nostru adică – n-ar avea nici un înțeles. Și cu cât mă simțeam mai elevat din gândurile negre, vedeam că este și în om ceva ce nu îmbătrânește, este un izvor de viață veșnică. Și nu mai invidiam nici spinele, nici râpa din pădure. Ci mă gândeam în înserarea aceea nespus de ușoară, cât de nemărginită e lumea asta pe care o poate cuprinde un suflet omenesc.” – Ion Agârbiceanu, Adierile serii