Nu o dată am fost surprins să constat că, în toate câte sunt, există un echilibru (uneori evident, alteori bine ascuns) în mersul lumii şi, implicit, în traiul omului. Întâmplător sau nu, mai devreme sau mai târziu, când poate nici nu te mai aştepţi, talerele balanţei se aşează cuminţi, în acelaşi drept, una lângă alta, sau starea cumpenei chiar se inversează.
Din întunericul pântecului de mamă ieşim într-o bună zi la limanul cu lumină, şi tot într-un pântec întunecat (de această dată al pământului), ne retragem la plecare. Pe scena lumii intrăm pe rând, dar ne ducem dincolo la întâmplare ori cum ţi-a fost norocul. De multe ori însă, importanţa rolului ce ţi l-ai luat ori ţi-a fost dat de ursită sau intensitatea momentelor mari, cât monumentele, ce ţi-au compus viaţa, sunt invers proporţionale cu durata în care te-ai preumblat încolo şi încoace, ca o gânganie, pe scoarţa terestră. Eroii şi martirii culeg nectarul nemuririi pe când muritorul de rând atinge pragul senectuţii. Care or fi mai câştigaţi, n-aş şti nicicum a spune.
Apropo de echilibru, bunicul meu obișnuia să spună: „De când e lumea lume, o generaţie adună avere, iar cea de-a doua, cel mult o păstrează pentru a treia, care adesea o risipeşte”. Şi aşa este: bogăţia trece de la unii la alţii, ca o pasăre ce n-are astâmpăr şi nici oprelişti la zbor. O poţi închide o vreme în odaia din faţă ori într-o ladă ghintuită, dar ce folos, că tot vine cineva care trage zăvorul.
Nici pe starea de bine nu prea poţi pune pălăria ca pe un fluture viu colorat ce a aţipit aşezat la soare, pe o floare. Pare că l-ai prins, dar când bagi mâna nu-l mai afli ori îţi scapă printre degete, zburând zburdalnic (chiar zănatic) din ogradă-n ogradă. Ca atare, când e jale de moarte la unul, e alai de nuntă la altul. Tot aşa, fericirea nu stă captivă în pliurile unei fuste ori într-un borcan de şerbet. Ea zace tainic în noi şi iese doar arareori la suprafaţă.
Şi pe scara socială se urcă şi se coboară, iar izbânzile mari presupun pe măsură, sacrificii semnificative. Sănătatea şi suferinţa alternează. La fel şi ponegrirea şi poleirea de care îţi fac parte semenii. Norocul şi ghinionul, de asemenea, fidel se urmează. Viciile şi virtuţile sunt împletite în fiecare om, ca un fir de mărţişor. Prin urmare, la un grăunte de geniu e sigur ataşată şi o picătură de nebunie, aşa cum în „cutia” unui nume cu renume afli, poate, un biet suflet cu păduchi.