Doamne, câte s-au mai perindat pe acest pământ și ce iute au fost îngropate în uitarea istoriei, de nu se mai cunoaște aproape nimic din toate cele câte au fost.
Acum, când am intrat în Postul Mare, mi-am amintit de un obicei inedit: tatuarea unei cruci în miezul frunții, ca semn al credinței (contrară semilunei) și al apartenenței la creștinătate, acest fapt devenind treptat simbol al rezistenței și al curajului femeilor aromânce. Simple sau împodobite, având forme și dimensiuni diverse, pentru a face posibilă recunoașterea imediată a purtătoarei de sfânt stindard ca făcând parte dintr-un anume neam, crucea era tatuată permanent (numai chirurgical putea fi înlăturată), această complicată operațiune fiind efectuată cu ajutorul unui ac special ce introducea sub piele cenușa dizolvată în ulei, ulterior fiind întrebuințată cerneala.
Și nu „de florile mărului” făceau asta și nici dintr-o exagerată mândrie creștină, ci dintr-o necesitate, femeile frumoase din Imperiul Otoman trăind mereu cu spaima răpirii de către slujitorii pașei sau al vizirului, ce căutau, fără contenire, sclave pentru haremurile turcești, iar crucea încrustată între sprâncene se dovedise un semn distinctiv mântuitor, făcându-le neatractive și facilitând recunoașterea și recuperarea lor.
Aceste aromânce cu crucea-n frunte erau soțiile și fiicele dârzilor coloniști (învățați cu lupta de supraviețuire de fiecare zi), convinși de guvernul român (din dorința de a româniza teritoriul) să-și lase locurile de baștină (Pindul, Epirul și Țesala Greciei) și să vină în Cadrilaterul preluat de la bulgari în anul 1913, cu promisiunea de împroprietărire cu case și câmpuri de cultivat în Turtucaia, Silistra și Valea Batovei, poreclită și Valea fără iarnă.
Cum istoria e complicată și cu repetate răsturnări de situație, în toamna anului 1940, întrucât s-a impus României, „la masa verde”, să cedeze întreg Cadrilaterul, în decurs de doar zece zile și fără a avea răgazul de a culege recolta de pe câmp, cei 100.000 de români aflați în acest teritoriu au fost evacuați în Dobrogea, și simultan peste 75.000 de bulgari aflați la noi au fost strămutați în Cadrilater, schimbul realizat fiind extrem de dureros pentru ambele populații, aromânii suportând astfel al doilea exil la nici două decenii distanță.
Odată cu trecerea timpului – dispărând starea de necesitate – aromâncele (sau machidoanele, cum li se mai spun) au renunțat treptat la crucea ce încununa mijlocul frunții, purtată cu onoare și demnitate de către antecesoare, cum la fel s-a întâmplat și cu frizurile înălțate asemenea unor mici domuri, cu straiele bătute-n pietre prețioase și fireturi scumpe, cu gătelile și diademele pe care singure și le confecționau, rămânând însă proverbială tenacitatea și hărnicia lor, arta meșteșugului migălos, moralitatea vieții lor de familie…
Și în prezent, semnul Sfintei Cruci reprezintă cel mai uzitat act liturgic creștin: „Treci prin mijlocul cetății…, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc acolo.” – Biblia, Vechiul Testament, Ezechiel, 9:4. Și tot despre semnul crucii făcut pe frunte, cu degetul muiat în mir, ca binecuvântare și pecete de neșters, se amintește și în Apocalipsa lui Ioan, 7:3 și 14:1.
Întâmplător, la unul și același magazin de antichități, dar la ceva interval de timp, am aflat două cruci miniaturale, lucrate manual în lemn, numai bune de ținut, ca un odor, în căușul palmelor reunite în rugăciune ori pe parcursul clipelor de cumpănă, presărate pe itinerariul vieții. Și să știți că dacă Domnul „m-a-nzili” (adică mi-a da zile, cum înțelept glăsuiau bătrânii satelor), dintr-o scândură uscată de lemn de tei (dăruită de un prieten) și cu o trusă de sculptură cumpărată de curând, mi-am propus, ca pe parcursul acestui post, să croiesc și să șlefuiesc alte câteva la fel, ca să am de dat mai departe.
E îndeobște cunoscut că, până nu demult, la români (și nu numai) nu era fântână cu apă bună (rece ca gheața și limpede ca și cristalul) care să nu fie vegheată de o cruce și nici răscruci care să nu fie ocrotite de troițe în dreptul cărora se închinau, nici case-n câmp care să nu fi avut alături o răstignire, însă cruce-n frunte numai femeile aromânce au purtat. Da, s-ar putea spune: că e de preferat s-o porți discret în suflet, dar toți cei care pot pretinde că o au mereu acolo ar fi dispuși oare să o poarte permanent la vedere ?!
Și consider că e timpul să vă las cu crucea-n cruce și cu crucea peste cruce.
