Arareori, adevărul judiciar este identic cu adevărul absolut, abstract. Cum realitatea stă sub semnul întrebării și cum înfăptuirea justiției depinde în mare parte de prestația părților aflate în litigiu, multe și mărunte sunt piedicile care se pun în calea suprapunerii adevărului statornicit de judecător peste adevărul obiectiv. Datoria judecătorului de a da dreptul nu este una tocmai ușoară, cum adesea se crede, ci una complexă și extrem de complicată. Judecătorului nu-i este îngăduită denegarea de dreptate, refuzul de a judeca pe motiv că legea nu dispune deloc, că nu distinge suficient, ori că probele propuse și administrate de părți nu sunt îndeajuns de lămuritoare, fiind obligat să pronunțe o hotărâre chiar dacă starea de fapt nu este suficient de limpede, chiar dacă legea este echivocă și lasă loc larg pentru multiple tălmăciri, pentru diverse interpretări. Judecătorul încearcă însă o vădită stare de disconfort când este nevoit să încline balanța judecății în favoarea celui care deține un drept conferit de o lege strâmbă, inechitabilă ori chiar profund nedreaptă, în favoarea chiriașilor din imobilele naționalizate, de pildă, și în detrimentul proprietarilor deposedați ilegal, cum de fapt s-a și întâmplat. Nu o dată instinctul sau intuiția ori bunul-simț juridic îi șoptesc ceva judecătorului, iar probele, pe care el trebuie să-și întemeieze concluziile hotărârii, îi înfățișează cu totul altceva. Sunt și situații speciale în care judecătorului i se pare că și reclamantul și pârâtul au dreptate, caz în care soluția din dosar stă pe culme, într-un echilibru precar, și un singur argument suplimentar poate deveni decisiv în acordarea câștigului de cauză.
Cam la fel de dificil este să judeci și să tranșezi disputa dintre apologeții hazardului și susținătorii parcursului prestabilit. Primii afirmă răspicat că viața înseamnă o suită de „întâmplări întâmplătoare”, de simple coincidențe și că „totul este rodul întâmplării”, cum spunea Sigmund Freud. Și pe alocuri, par să aibă dreptate. Ceilalți, dimpotrivă, cred cu toată convingerea că nimic nu este accidental, că fiecare întâmplare ne este așezată dinainte cu un anume rost, evident sau bine ascuns, și că „întâmplarea este pseudonimul lui Dumnezeu când nu vrea să semneze”, cum puncta Anatole France. Par să aibă și ei dreptatea lor. Lucrurile se pot complica și mai mult în lungul drum al aflării adevărului dacă ne poziționăm între cele două extreme și promovăm ideea că orice destin depinde de întâmplările plasate de-a lungul și de-a latul vieții, numai că omul nu este capabil de a le repera de fiecare dată, de a le surprinde valoarea ori nu dispune de curajul de a fructifica oportunitățile.
Arbitrare sau nu, multe vrute și nevrute i se întâmplă omului, căci drumul lui nu este mereu drept, nu este de fiecare dată liniar, ci cu meandre, cu suișuri și prăvălișuri, și merge pe el „în orb”, fără busolă și fără a putea prevedea ce-l așteaptă după colțul străzii și dincolo de momentul numit „acum”. Depresiv, când dă peste o porțiune de labirint, meditativ, când intră într-un defileu, optimist, când iese într-o poiană înflorată și inundată de soare, omul e la discreția întâmplărilor și întâlnirilor.
Maica Tereza spunea cândva că „unii oameni apar în viața noastră ca o binecuvântare, iar alții ca o lecție”. O puzderie de întâlniri, predestinate, sau numai incidentale, sunt răsfirate în calea omului, pe firul vieții sale: unele fără impactul dorit, fără un ecou prelungit, deși primele impresii erau aparent favorabile, iar altele pe post de macaz, ce par să apară abia la locul și la timpul potrivit și care-l abat, îl deturnează de la cursul în care până atunci s-a complăcut. În acest caz, este posibil ca omul, involuntar, să fi îndemnat întâlnirile să vină înspre el, sau doar le-a așteptat în adâncurile inimii sale fără măcar să știe, conștientizând această dorință numai după ce ele s-au arătat, fiind pur și simplu uluit și derutat când simte cum vin precum o ploaie cu soare peste pământul însetat de iubire, aducând cu ea un văzduh înviorător, înmiresmat, și un curcubeu proiectat pe cerul curat. Tot așa, sortită, sau doar aleatorie, este și întâlnirea marii iubiri, acel moment de apogeu al oricărei existențe, când omul se eliberează fără regrete de „eul” său, mărginit, meschin, și se dăruiește deplin celuilalt, se dedică cu drag „sufletului pereche” sosit din senin.
Surprinzător, cele mai frumoase cugetări despre iubire aparțin Sfântului Augustin:
„Iubirea e totul… iubește și fă ce vrei!” – Sf. Augustin