Într-o lume aflată parcă în derivă (și poate chiar în declin!!!), puternic polarizată și inundată, cu deasupra de măsURĂ, cu ură, ea devenind, în timp, principala-i trăsătURĂ, mi-am impus un răstimp de tăcere. E suficient să treci în revistă comentariile anonime postate la finalul articolelor de presă pentru a realiza care este starea de spirit a maselor largi, cuprinse și de frustrare, și de furie, de nu se mai acceptă om pe om. Cum s-a ajuns aici o știm cu toții, cum la fel de bine îi cunoaștem și pe vinovați, dar mă întreb cât contează în ecuația socială actuală împrejurarea că nu suntem educați cum să ne controlăm emoțiile (evitând a acționa exclusiv în chip instinctiv) și, mai ales, cum să ne cultivăm empatia – abilitatea umană supremă, esențială, ce ne permite deșertarea de noi înșine și așezarea „în pielea” celuilalt, încercând a-i înțelege trăirile, piedicile, provocările…, căci numai dacă cercetăm o anume situație prin ochii semenului nostru și numai dacă ne imaginăm că suntem „în papucii” lui (indiferent că le spunem mai nou șuzi, crocși…) dobândim posibilitatea de a ne lepăda de prejudecăți, de practica punerii la zid – în urma unor sumare judecăți – și implicit de luarea în stăpânire a sufletului de către suita sentimentelor negative: de neîncredere, de ostilitate, de dispreț, de dușmănie ori de ură de mare anvergURĂ. Nicolae Iorga puncta cândva: „De fapt, știm așa de puțin și unde credem că știm mai bine”, dar în neîncetata noastră alergătURĂ câți mai caută oare a-și face timp pentru o informare temeinică, marea majoritate preferând să profereze, să înfiereze, să umple, printr-o cURĂ cu ură pURĂ, chiar și orice măruntă crăpătURĂ, ivită prin bătătURĂ, pe alocuri adevărate falii, societatea fiind frenetic fragmentată cu șanțuri săpate-n cruciș și curmeziș de te miri cine și din care pricină.
Așadar, după o lună și mai bine de stat în caraPACE, revin astăzi pe ecran în amintirea unui OM BUN și ca semn de prețuire a unui cititor fidel, care m-ar fi întrebat deja ce s-a întâmplat de m-am pus pe pauză, dacă nu și-ar fi isprăvit rostul pământesc în chip neașteptat: fără a primi, în prealabil, o citație, ci direct un mandat de aducere imperativ, cu executare efectivă, imediată – cam așa mi-ar fi povestit domnia sa, cu noblețea și naturalețea ce-l caracteriza, despre cum s-a petrecut punerea punctului final. Și deși nu e puțin lucru să se spună despre tine chiar și numai atât: că ai fost tare de treabă, consider că în cazul dumnealui nu este îndeajuns, motiv pentru care voi adăuga: a fost un om cum rar întâlnești, ce contrasta în peisajul social cotidian, căci credea, cu toată ființa sa, în frăția de suflet și cugeta adânc și până departe într-o notă evidentă de cumpătare, de compasiune, fără a pune vreodată etichete și fără a ridica piatra, chiar dacă avea de-a face, în timpul serviciului (de Probațiune), cu oameni „fără-de-lege”, dar pe care îi trata cu bunăvoință și îi călăuzea, pașnic și cu înțelepciune, pe drumul drept. Personal, nu-mi dau seama în ce măsură și-a dezvoltat empatia pe calea interacțiunilor interumane sau pe drumul lecturii ori prin meditație, și cât a reprezentat moștenirea-i genetică și sistemul de valori pe care și l-a creat, treptat, dar e dincolo de orice îndoială că d-nul Corneliu-Horațiu Vereș, cu fața-i de sfânt surâzător, cu sufletu-i atotcuprinzător și extrem de simțitor, zidit pe o bunătate fără de margini (mari merite, poate nu destul deslușite!!!) obișnuia să așeze câte o binecuvântare în fiecare privire și câte o netezire în fiecare gest. A fost un fel de Moș Crăciun – diferența constând în aceea că mărinimia lui se manifesta pe tot parcursul anului – fiindcă reîntâlnirea cu el era întotdeauna caldă (ochii îi scăpărau de bucuria de a trăi bogat și numai în frumos) și nu era dată să nu dăruiască interlocutorului o vorbă bună (un compliment, un sfat, un îndemn…), ori o mână de ajutor, înțelegând părintește pe toți, poate și din dorința ce l-a însuflețit: de a descoperi părticica de dumnezeire așezată în aproapele ce trebuie iubit ca pe tine însuți.
Și cum nu ezita să-mi spună, fără înconjur, ce pasaj i-a plăcut în mod deosebit într-un anume subiect abordat, ultima dată când l-am întâlnit, în mod întâmplător, în fața clădirii Tribunalului, la întrebarea de început: „Ce mai faceți?”, i-am împărtășit că am fost la Sighet și că, raportat la înverșunarea cu care tratăm orice chestiune pusă în discuție publică, nivelul de ură pare că se apropie vertiginos de pragul anilor 50, când fiara dosită-n oameni a ieșit, fără rușine, la suprafață, săvârșind atrocități greu de crezut astăzi, cu scopul de a extermina elita românească din perioada interbelică, ținându-i în condiții inumane și aplicându-le tratamente crude și degradante, nefiind vorba pe atunci de o simplă executare a pedepsei închisorii, ci de cazne sistematice, de teroare, de tortură, de o dezumanizare practicată pe scară largă.
Și rememorând împreună ce înseamnă pentru țară Sighetu Marmației, unde harta se pune-n cui (cum evocă și monumentul din centrul orașului) și în primul rând faptul că acolo a funcționat una dintre cele mai temute închisori politice din România, d-nul Corneliu mi-a zis că această clădire din centrul localității, ce găzduiește astăzi muzeul intitulat „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, trebuie percepută ca pe un loc sacru, în celulele fără de ferestre murind și doi președinți ai Consiliului de Miniștri: Iuliu Maniu și Constantin Argetoianu; și episcopii greco-catolici Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu; și guvernatorul BNR Dimitrie Burileanu; și generalii de armată Henri Cihorski, Nicoale Pais, Gheorghe Vasiliu; și Alexandru I. Lapedatu – președinte al Academiei Române; și artizanii Marii Uniri: Daniel Ciugurean, Aurel Vlad – cu mențiunea că enumerarea făcută nu era nicidecum exhaustivă – după care, subit, i-a înflorit pe față un zâmbet: „Știu ce am de făcut… În toamnă, după începerea școlii, voi discuta cu foștii colegi de catedră (la bază, domnia sa era profesor) și îi voi ruga ca în Săptămâna Școala Altfel să organizeze excursii la Sighet, altfel riscăm, dacă nu conștientizăm, să repetăm culpabil greșelile istoriei, cum tot Nicolae Iorga ne atenționa.
Și tot atunci, la o răscruce de gânduri, am schimbat câteva impresii și pe marginea Cimitirului Săracilor din Sighet, unde peste 50 de personalități emblematice din perioada interbelică au fost îngropați, fără a li se pune o cruce la căpătâi, fără a fi întocmite acte de deces și fără a anunța aparținătorii, loc ce merită vizitat și odată ajuns în incinta lui musai să închizi ochii și să lași sufletul să zboare, să rezoneze…
Și-mi închipui că odată încheiată călătoria, după ce a deschis poarta cu bunătatea-i fără de margini și s-a înclinat ușor în fața martirilor de la Sighet (ce-și au locurile statornicite în strana din dreapta a Împărăției Cerurilor), și-a suflecat în grabă mânecile eternității și a întrebat surâzător: „Ce am de făcut pe aici ?…”, la care parcă îl și aud pe Sfântul Petru cum îi spune: „Veghează pe noii-sosiți, frate Corneliu și învață-i să-și curețe de pe reverul sufletului orice urmă de ură!”
