De Înălțarea Domnului, am urcat, din nou, la Groapa Comună Militară din Gruiul Călimanilor. Și cum anul acesta vremea a fost destul de rece și de umedă pentru sfârșitul lunii mai, și nu tocmai potrivită pentru o ascensiune montană, recunosc că am fost tentat să rămân la șes și poate că nici ceilalți participanți nu s-ar fi dus dacă n-ar fi cunoscut îndeaproape strădaniile deosebite depuse, deja de două decenii și ceva, de măicuțele de la Mănăstirea Piatra Fântânele, în frunte cu preotul Gavriil, diaconul Ion și stareța Pamfilia, pentru pomana și pomenirea acestor martiri, pentru cinstirea, cum se cuvine, a acestor sfinți mărunți, ce-și petrec veșnicia la înălțime, la înălțimea sacrificiului și suferinței supreme, ce-i purifică, le dă strălucire și îi înalță dincolo de omenesc. Și mă bucur nespus că am urcat, căci am avut iarăși parte de momente memorabile: liturghia săvârșită în altarul de afară, de către înalți ierarhi, fiind acompaniată de ciripitul purtătorilor de aripi angelice și însoțită de aburii ce se răsfirau domol din cădelnița cerului, și de stropii ce cădeau, în răstimpuri, din mătăuzul lui Dumnezeu.
Dar Doamne, ce ne mai place, ca plini de emfază, să rostim: Veșnica lor pomenire! Și cât de puțin facem pentru acești martiri, îngropați, pe an ce trece, sub un strat tot mai gros de uitare. Și nici nu dăm dovadă de o recunoaștere reală a jertfei lor, de o recunoștință sinceră și de lungă durată. Doar câteva vorbe înflorite, în treacăt rostite, la o ceremonie cu rol de baie de mulțime pentru oficialități. Normal și firesc ar fi, ca în această sfântă zi, să lăsăm politica deoparte și clopotele bisericilor să bată la unison, posturile de radio să transmită-n surdină o muzică adaptată înălțătoarei clipe, iar televiziunile să afle, măcar o zi pe an, un numitor comun, transmițând doar emisiuni despre marile bătălii ale neamului, intercalate cu reportaje realizate în locurile comune de veci unde odihnesc, de-a valma, miile de ostași: Plevna, Predeal-Sinaia, Ghimeș-Palanca, Cotul Donului…, inclusiv din cimitirele militare maghiare din Tirol, din Kursk…, unde-și mărunțesc veșnicia o mulțime de soldați români transilvăneni.
În vara anului trecut am ajuns și la Cimitirul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial din Oarba de Mureș, sat ce aparține de Iernut și unde a fost realizat, în anul 1949, din inițiativa localnicilor, un monument militar format dintr-un soclu impunător, în două trepte și vegheat de o coloană înaltă, împrejurul căruia în trei gropi comune sunt îngropați peste 3.500 de eroi români, dintre care numai 1.169 au fost identificați și doar 165 au însemne de căpătâi, textul așezat la temelia coloanei având următorul cuprins: Glorie Eroilor Români Căzuți Pentru Apărarea Patriei.
Aici însă, la Oarba de Mureș, a fost prăpăd mare, și nici nu sunt convins că au luptat pentru apărarea patriei, căci Diviziile 9 și 11 Infanterie din cadrul Corpului 6 de Armată, aflat în subordinea Armatei a IV-a Română au fost obligate să lupte necugetat – doar frontal și fără sprijin de artilerie – pentru cucerirea unei simple cote, din Dealul Sângeorgiului. Și n-am de gând să consemnez, cu nume și prenume, numele comandanților români, din dorința de a evita orice încercare de incriminare publică. Ș-apoi îmi închipui ce s-ar spune și pe bună dreptate: e ușor să cuvântezi pe marginea tragicelor evenimente, la 80 de ani distanță de la petrecerea lor și e lesne, ca de pe margine, să arăți cu degetul și să te lauzi cu ce ai fi făcut tu dacă erai atunci în situația lor.
Nu pot omite că luptele de la Oarba de Mureș s-au desfășurat în perioada 16 septembrie – 06 octombrie 1944 (la scurt timp după întoarcerea armelor împotriva trupelor hitleriste la data de 23 august 1944) și nici nu-mi permit să contest existența ordinului de luptă dat de generalul Serghei Trofimenco și întărit de mareșalul Rodion Malinovski (de a nu ataca pe flancuri, ci exclusiv frontal), invocat ulterior ca justificare, chiar dacă în arhiva armatei române nu a fost identificat un atare document doveditor, și nici vreun schimb consistent de corespondență între cele două armate aliate pe marginea acestor asalturi fără noimă, dar nu pot să nu mă întreb de ce nu s-a găsit nici un raport de informare întocmit de către comandanții acestor unități ale armatei române și înaintat șefului de stat major, ministrului apărării, primului ministru sau chiar Regelui Mihai cu privire la masacrul absolut inutil la care au fost supuși soldații români timp de trei săptămâni, fiind folosiți drept carne de tun și forțați să atace în valuri dealul, dar rapid secerați, cu mitralierele, de către Divizia Germană 8 Cavalerie SS – supraviețuitorii acestei unități militare germane afirmând că n-au mai pomenit așa ceva de-a lungul întregului război, să ataci doar din față și în câmp liber, trimițând la moarte sigură mii de soldați.
Dacă dezastrul de la Turtucaia rămâne cea mai rușinoasă pată depusă pe onoarea armatei române, datorat indiscutabil incompetenței comandanților, luptele de la Oarba de Mureș aruncă și ele o oarecare umbră, câtă vreme au rămas în conștiința națională ca un simbol al sacrificiului fără rost. Dar cum martorii s-au stins între timp, și documente relevante nu s-au găsit, nici nu s-ar putea prezuma că ordinul a fost executat orbește (chiar mișelește) din dorința de a câștiga încrederea noilor camarazi de arme, de a proba loialitatea față de cauza antihitleristă ori de a intra în grațiile învingătorilor sovietici (chiar dacă unul dintre comandanții de divizie a ajuns șef de stat major după război, iar celălalt, la ceva vreme, a fost înaintat în grad), dar consider că nici nu poate fi înlăturată integral culpa de a nu protesta eficient împotriva pretinselor dispoziții de luptă aberante și de a nu cere insistent sprijin tactic adecvat (de artilerie și de aviație), cedând controlul strategic și neprotejând proprii soldați.
Poate dacă comandantul Corpului 6 Armată și-ar fi cunoscut dinainte soarta (a murit în anul 1957 în Penitenciarul Făgăraș pentru presupuse represiuni săvârșite împotriva comuniștilor în calitatea deținută anterior, de director general al Poliției și Siguranței), ori dacă comandantul Armatei a IV-a Română ar fi știut că-l așteaptă o moarte neașteptată, neelucidată pe deplin până-n zilele noastre, survenită la data de 3 martie 1945 în Jaszbereny (Ungaria), în timp ce se pregătea să accepte funcția de prim-ministru al României, înclin să cred că la Oarba de Mureș nu ar fi fost trei gropi comune (unele surse vorbesc de 11.000 de morți, dispăruți și răniți ce nu au supraviețuit), ci de un monument comemorativ închinat celor doi generali care au cutezat să se împotrivească unui așa-zis ordin ticălos și care, cu de la ei putere, trecând la o nesupunere fățișă, au dat dispoziție diviziilor să atace pe flancuri pozițiile fortificate ale germanilor.
Un alt mare semn de întrebare ce planează asupra Bătăliei de la Oarba de Mureș (considerată una dintre cele mai sângeroase confruntări din Al Doilea Război Mondial) constă în aceea că, din câte cunosc, nu există nici un document militar sau raport istoric din care să reiasă că aici „a căzut la datorie” vreun ofițer superior din armata română, care să se fi așezat în fruntea oștirii sale la atacurile zilnice efectuate, numai frontal. Și sunt tentat să cred că dacă măcar unul dintre ei ar fi participat activ la lupte (în loc să privească prin binoclu, chiar și scrâșnind din dinți, de milă și de silă, sângerosul spectacol al prostiei omenești) cu siguranță și-ar fi dormit, în cimitirul din Oarba de Mureș, somnul de veci, alături de acești eroi-martiri, mulți dintre ei rămași și astăzi necunoscuți.
Lanuri întregi de cruci.
Și câți or mai fi grămadă, laolaltă, fără o cruce proprie la căpătâi.
Alăturat cimitirului militar, în anul 1985 – și tot din inițiativa localnicilor – a fost realizat Ansamblul Sculptural In Memoriam, cu scopul declarat de a aduce, în piatră de Viștea, încă un omagiu acestor eroi. Inițial s-a compus din 111 sculpturi, numărul lor fiind mărit la 121 în anul 2017, imaginile pe care, încremenit, le întruchipează fiind suferință de-a pururi și emoție pură. Așa că, dacă vreodată ajungeți prin împrejurimile Iernutului, nu ezitați să vă opriți din zdroaba zilei și să rostiți aici o rugăciune: pământul e sfințit de sângele a mii de oameni nevinovați.
Și mai cred că-n Noaptea Crăciunului din Anul Diavolului 1944 cam așa s-au petrecut lucrurile: „Stelele scânteiau de ger, verzi, aurii, de argint, în înălțimile nepătrunse. Larma pământului, larma omenească se potoli; luna răsări plină, transparentă, scăpărând în nenumărate ținte din valul alb ce acoperea pământul. Locuitorii ceriului – îngerii cu aripi albe, cu ochii adânci, în care ardea viața veșnică – se pregăteau ca în orice an, în noaptea de Crăciun, să se coboare pe scară de lumină cete-cete și să cânte: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace și între oameni bunăvoire”. (…) Ei așteaptă veseli la poarta ceriului și în jurul lor se răspândește o aromă necunoscută muritorilor. Sfântul Petru le deschide în urmă, c-un zâmbet de tristeți în colțul gurii. Cetele cerești, într-o țâșnire de lumină – se lasă în văzduh, harfele încordate sunt gata să acompanieze, dar gurile îngerilor rămân deschise, cântecul lor moare înainte de-a fi început, zborul contenește, și ei rămân încremeniți sus, în slava ceriului. Ochii lor privesc înspăimântați ororile câmpiilor de luptă, țările bântuite de războaie. (…) Îngerii se întoarseră triști în locașurile celea de veci; sfântul Petru nici nu încuiase ușa: știa că se vor întoarce repede; el cunoștea pe oameni. (…) Încă mulți ani nu va fi cine să asculte. Nu va fi pace pentru că nu va fi bunăvoire. (…) Cheruvimul fâlfâi din aripile-i lungi, și nestematele bătute în ele străluciră ca tot atâția sori în grădina raiului. Sfântul Petru se apropie de ușa încuiată în care se auzeau bătăi repetate, o descuie și lăsă să intre fără nicio vorbă mulțimea ostașilor care veniră de pe câmpul de luptă.” – Pace, Ion Agârbiceanu, Schițe și povestiri.
