Joi, printre ploi, am urcat în Grui, la liturghie. În Gruiul Călimanilor unde, prin grija și sârguința maicilor de la Mănăstirea Piatra-Fântânele și prin prezența Episcopului-vicar Benedict Bistrițeanul, de Sărbătoarea Înălțării Domnului s-a slujit din nou la înălțime – la propriu și la figurat – lângă altarul alpin ridicat peste groapa-comună a celor șaizeci de martiri militari, din timpul primului război mondial, rămași, poate anume, fără de nume și care-și petrec acolo, sus, printre nori, veșnicia.
Nu a fost pentru întâia dată când mi-a fost dat să particip la o rugăciune rostită-n munte, preotul năsăudean Crin-Triandafil Theodorescu (și un statornic montaniard) prilejuindu-mi nebănuite emoții, la Tedeumul săvârșit, în plină pandemie, sub podeaua cerului (în Vf. Bistriciorul, din Munții Călimani) sau la slujba de parastas ținută tainic, în pântecul pământului (în Peștera Izvorul Tăușoarelor, din Munții Rodnei), dar la fel de nemaipomenite au fost și sentimentele încercate acum, când liturghia s-a înfăptuit în plină ploaie, urmată de cântece și cuvântări acompaniate discret de ciripitul păsăruicilor, de pale (de vânt) revărsate printre fale (de brazi), răscolind miresmele buruienilor de leac.
Și totuși, mi se pare că a lipsit ceva. Poate un minut colectiv de tăcere, cu capul în pământ și ochii închiși, sau poate un minut tăcut – de toți ținut – cu privirea larg deschisă și ațintită spre lacrimile care cădeau din cer, ori poate un răstimp cu ecouri de clopot, rostogolite peste versanți și văi, de doar șaizeci de secunde, câte una singură pentru fiecare muritor, devenit nemuritor prin grija acestor vrednici monahi.
„Cei pentru țară-n luptă căzuți au drept, în moarte. / Pios, poporul, pașii la cripta lor să-și poarte; / Nu-i nicăieri un nume mai scump decât al lor, / Nici glorie pe lume cu-a lor nu e de-o seamă. / În somn, precum ar face o mamă, / Sânt legănați de glasul întregului popor.” – din poezia intitulată Imn, de Victor Hugo
La Cimitirul Eroilor din Brașov
Prorocul Ieremia consemna, nu cu oarecare îngrijorare, ci îngrozit de-a dreptul: „Așteptă pacea, și nu vine nimic mai bun; o vreme de vindecare, și iată groaza.” (8 : 15), urmată de „Strigăte de război răsună în țară și prăpădul este mare.” (50 : 22). În romanul Sfântul, scris la Sibiu, în anul 1942, de Ion Agârbiceanu, am aflat un text cu înțeles similar: „Furtuna se apropie ! O aud, vâjâind prin văzduh și bubuind sub pământ. (…) Toată lumea era sub lespedea unei amarnice îngrijorări. Va bate tunul ? Nu va bate ? (…) O viață întreagă au auzit rugăciunea „pentru pacea a toată lumea”, fără să înțeleagă ce rost avea. Dar acum, când lumea întreagă părea că se răstoarnă, înțelegeau: nu-i rugăciune care să nu-și aibă rostul !” Și cred, că a sosit timpul să luăm aminte la semne și să înmulțim ruga pentru pace, la fiecare final de liturghie și în fiecare cuvânt de învățătură.
Un soare de asfințit, cu dinți ascuțiți – la început de iarnă, pe Cormaia. Imaginea de pământ la apus îmi evocă starea de mocnire a războiului ce stă parcă să-nceapă, asemeni jarului dosit sub spuză.
De curând, am aflat două texte relevante, scrise aproximativ în aceeași perioadă, de către autori ce au trăit la mari depărtări unul de celălalt, ideea comună promovată, privind absurditatea războiului, înserată într-un început de basm și în miezul unei poezii, punând în evidență faptul că oamenii de rând gândesc și simt la fel, indiferent unde-și duc traiul, doar „mai-marii” au, fără regrete, alte groaznice proiecte.
„Bag seamă lumea asta n-a fost niciodată fără împărați; așa a rânduit Dumnezeu, ca unii oameni să fie mai mari, alții mai mici, iar cei mici să se supună și să asculte de cei mari. Apoi, precum bine știți și d-voastră, câte țări atâția împărați, așa era din bătrâni, toată țara-și avea împăratul și mergeau lucrurile strună de oable; astăzi firește, nu mai poate fi așa, că lumea s-a viclenit, iar la un împărat îi trebuiesc mai multe țări și să țină luptă pe moarte și pe viață, că doară împărații nu se luptă iac-așa ca ciobanii, să-și dea o trântă, două ș-apoi iar să se ogoaie, nu ei se bat ca țapii, tot în capete, până unul nu se mai poate mișca, adică oștirile lor, că ei stau și se uită, chibzuiesc, apoi se împacă și se fac prieteni buni.” – din basmul Crăiasa Zăpezii, Ion Pop Reteganul (1853-1905)
Crucea Tuturor – cunoscuți ori neștiuți -, din curtea Parohiei Ortodoxe Șaru-Dornei.
„De șase mii de ani războiul / Încântă neamuri bătăioase, / Și Dumnezeu mai pierde vremea / Să facă stele, flori frumoase ! /// În van dau sfaturi cerul, crinii, / Și cuibul cald primăvăratic, / Nu, n-a scăzut vreo nebunie / În omul pururi crunt, sălbatic. /// Oțelul fulgeră: noi, palizi, / Țintim în frați, din carabine, / Și ne dezlănțuim siniștri / Prin fum de tun. Și pentru cine ? /// De dragul unor-nalte fețe / Ce, după-a voastră-ngropăciune / Și-or face schimb de politețe, / Când putreziți în gropi comune.” – din poemul Războiul, Victor Hugo (1802-1885)
Prin Munții Călimani.
Ce lup e omul, pentru aproapele său. Nici o urmă zdravănă de dragoste, căci uite, după optzeci de ani de pace (binecuvântați fie toți cei care au întreținut-o) bestia din om își arată iarăși colții, căutând să împingă, încolo și încoace, fruntariile, curentul revizionist fiind cu atât mai înflăcărat dacă a fost deja precedat de vreo schismă patriarhală ori de o vrajbă sădită între două mitropolii, cu foruri superioare diferite, dar aparținând aceleiași credințe creștine.
„Oamenii se războiesc, bolborosi femeia. Oriunde te întorci detună puștile. Nu știu ce-or fi având de împărțit între ei. (…) Toți oamenii mor deopotrivă, oricare ar fi ideile lor. În pragul morții toți ar trebui să-și dea mâna. Zău, ce nerozie să te războiești.” – Anul 93, Victor Hugo
Și deși e limpede că doar dacă punem umărul, cu toții, și urnim lumea către pace, vom avea parte, și pe viitor, de tihnă.
„Șase feluri de bănuți au fost bătuți cât a domnit ea. Pe dosul primelor trei, porunci să se pună un tron simplu. Pe dosul celei de-a patra, ea dori un car de triumf, iar pe dosul celei de-a șasea o zeiță, ținând într-o mână spada și în cealaltă ramura de măslin cu inscripția: Bello et Pace, război și pace. (…) Popoarele au obiceiul prostesc de-a le atribui regilor ceea ce ele fac. Ele se luptă. A cui e gloria ? A regilor. Ele plătesc. Cine e falnic ? Regele. Și poporului îi place să-l vadă atât de bogat. Regele primește de la săraci un pumn de bani și dă o firfirică. Ce generos e !” – Omul care râde, Victor Hugo
Biserica Reformată din Bistrița.
Și în Psaltire e repetat propovăduită pacea: „Depărtează-te de rău, și fă binele; caută pacea, și aleargă după ea!” (34 : 14) sau „Destul mi-a locuit sufletul lângă cei ce urăsc pacea. Eu sunt pentru pace; dar deîndată ce vorbesc eu, ei sunt pentru război.” (120 : 6). Și totuși mai sunt purtători de mitră ce aprobă purtarea de războaie, pe care le etichetează, cu emfază, ca sfinte, ca firești, ca absolut necesare, binecuvântând trupele ce pleacă, ca vitele, cu capetele plecate, la pieire și dând dezlegare la uciderea celuilalt doar pentru că e de alt neam, de altă religie, de dincolo de hotar… De câțiva ani, deja, se omoară frații întru dreapta credință, iar patriarhii de pe întreg cuprinsul ortodoxiei continuă să stea deoparte, făcându-se că nu văd grozăvia și fără a se întruni de o sută una ori, pentru a identifica o cale de încetare a focului. Și asta în pofida Evangheliei, unde pacea e pusă la loc de cinste, fiind înscrisă printre fericirile rostogolite-n lume de pe munte: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu !” (Matei, 5 : 9), în timp ce Sf. Apostol Pavel o așază în capul rânduielilor de respectat și pentru care merită, neîncetat, luptat: „Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. (…) Au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii.” ( Romani, 3 : 12-17), adăugând în cuprinsul aceleiași epistole: „Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.” (Romani, 12 : 18), căci se impune „Așadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea și zidirea noastră.” (Romani, 14 : 19). Știu, am mari așteptări, dar consider că în condițiile în care popoarele tac chitic (firavele mitinguri pentru pace s-au stins demult), numai înalții prelați sunt în măsură să-i tragă strașnic de mânecă pe cârmuitori, tocmai pentru a nu mai avea alți eroi de război, ci doar eroi ai păcii. Și nu pot decât să-mi închipui ce încântare ar fi în ceruri dacă preoții, cu crucea-n mână și urmați, cel puțin, de mamele, soțiile și copiii ostașilor trimiși să lupte s-ar pune de-a curmezișul războiului, chiar și pe linia frontului, forțând perspectivele de pace.
Garnitura de tren garată în Stația CFR Roșu – Vatra Dornei.
Câte războaie religioase se duc în lume pornind de la premisa că „a mea e mai dreaptă”, deși în sfintele cărți, împărțite în sure sau în versete, pacea se vrea pogorâtă peste toate câte sunt pe pământ. În Coran se statuează, de pildă, că : „Dumnezeu îi cheamă în Casa Păcii. El călăuzește pe cine voiește pe o cale dreaptă.” (Sura 10 – Iona, 25), iar „Cei care cred și săvârșesc fapte bune vor fi lăsați să intre în grădini pe sub care curg râuri, unde vor veșnici, cu îngăduința Domnului lor, iar binețea lor va fi: Pace !”, în timp ce Biblia pomenește de Dumnezeul păcii (Tesaloniceni, 5 : 23) și de „Împăratul păcii (Evrei, 7 : 2), sub îndrumarea : „Iată ce trebuie să faceți: Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecați în porțile voastre după adevăr și în vederea păcii.” (Zaharia, 8 : 16), căci numai așa s-ar putea împlini proorocia: „Am cutreierat pământul, și iată că tot pământul este în pace și liniștit !” (Zaharia, 1 : 11).
Catedrala Greco-Catolică din Blaj.
În zilele de apoi, când s-a dat temeinic tonul la o competiție necontrolată a înarmărilor, pe clasica schemă: „eu fac două, tu faci nouă…”, singura salvare este ivirea unor politicieni destoinici și a unor înalți prelați providențiali, care să lase deoparte orgoliile nemăsurate și să se așeze serios la masa tratativelor, unicul drum de câștigare a păcii, prin concesii reciproce, chiar dacă poartă denumirea dezagreabilă de compromis. Antoine de Saint-Exupery, în Citadela, spune: „Dacă fac război pentru a obține pacea, întemeiez războiul. Pacea nu este o stare care se obține prin război”, căci „Ea nu ia ființă decât din copiii născuți, din recoltele strânse și din casa orânduită. Vine din eternitatea în care intră lucrurile împlinite. Pace a hambarelor pline, a oilor care dorm, a cearșafurilor împăturite, pace a perfecțiunii, pace a ceea ce devine dar eternității, odată ce a fost bine făcut.”
Pe Câmpia Libertății – Blaj
„Și s-ar putea visa sub ramuri, / Bea apă din fântâni curate, / Iubi, ruga-n genunchi în umbră -, / Mai dulce-i să sugrumi un frate. /// Și zorii iată, râd pe țarini ! / … O, da, mă mir, cum pot să fie / Mâini ce mai-nalță arma cruntă – / Când a cântat o ciocârlie !” – din poemul Războiul, Victor Hugo.
Și cum Sf. Apostol Pavel a enumerat enunciativ pacea, printre roadele Duhului (Galateni, 5 : 22), pun punct final redând formula sa preferată de salut – de început – de care acesta adesea a făcut uz: „Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl Nostru, și de la Domnul Isus Hristos !” (Corinteni, 1 : 3 ; Galateni, 1 : 3)
Cât încă se mai poate, da în spate !