Privind retrospectiv, constat că arareori am reușit din prima pe calea devenirii, pe calea deslușirii…
Când am vizionat, pentru întâia dată, filmul Zorba Grecul, regizat de Michel Cacoyannis în anul 1964, cu Anthony Quinn magistral, în rol principal, m-a frapat (și mi-a luat fața minții) contrastul dintre rațiune și simțire, dintre un om liber, descățat de ancora cu atașamente și cel înconjurat de convențional, de formalism și călăuzit preponderent de etichete.
Abia mai târziu, când am citit cartea Alexis Zorba, publicată de Nikos Kazantzakis în anul 1946, mi s-a relevat și altceva, poate mult mai important în ecuația vieții, faptul că prietenia nu presupune ca protagoniștii să aibă păreri, principii, preferințe și posibilități identice, și nici preocupări comune, fiindcă oamenii au tăria de a-și contempla diferențele de caracter, de conduită și de a se completa reciproc: unul ajutându-l să asimileze abilitatea de a fi romantic, celălalt învățându-l bucuria de a trăi, nu pentru ziua de mâine, ci simplu, pentru aici și acum, acceptând ce nu poți nicidecum schimba.
Aceste gânduri, presărate printre rânduri, mi-au fost prilejuite de Baletul Zorba, compus de Mikis Theodorakis și pus în scenă de Opera Națională Română din Cluj, cu Dan Haja în primplan, libretul de Lorca Massine evidențiind, fără de cuvinte, metamorfoza generată, de îndată, de schimbarea perspectivei asupra lumii și implicit descoperirea de sine, realizată cu aportul prieteniei, dansul Sirtaki devenind, în timp, simbolul părtășiei bune, a bucuriei de a trăi bogat, neîncetat.
Și dacă tot sunt la capitolul destăinuiri, cred că și drumeția de munte am tălmăcit-o inițial ca pe o simplă tovărășie de cărăruie, menită spre vârf să te suie, abia mai târziu conștientizând pregnant că e mult mai presus de atât, că e vorba de entuziasmul reîntâlnirii (dovadă deplină făcând, până la înscrierea în fals, urmele lăsate-n suflet de îmbrățișările de la locul de adunare), de bucuria de a fi, din nou, împreună și de a petrece, frumos și cu folos, timp încărcat de magie, fiecare prezentându-se, la apelul bocancilor de munte, cu versiunea cea mai înaltă.
La Piatra lui Orban – „Miramarul” Colibiței.
Câte un băț – sau mai degrabă câte un vreasc – în roata timpului, preț de-o clipă divină, și pe acasă reușim să-l strecurăm, oprindu-l pentru o clipă, dar să dăm efectiv ceasul înapoi și să regăsim zăpezile iernii trecute, refugiate-n munții cei cărunți, numai dacă recurgem la inedita colecție de drumeții montane de primăvară putem izbândi, și ce sentiment ciudat încearcă omul când este întâmpinat, iarăși, de ghiocei, în timp ce-n vale pomii își plouă petalele pe cale.
A fost odată ca niciodată…, un 8 martie sărbătorit la înălțime.
Printre marile mândrii (dintre cele pe care ce le pot număra pe degetele de la o mână) deșertate în fața tronului ceresc din punguța mea cu doi bani, la final de parcurs, prieteniile de cursă lungă vor străluci ca nestematele, iar dacă cuvântul mândrii nu este tocmai potrivit, pe motiv că el contravine preceptului de smerenie, îl pot înlocui cu cel de vrednicii ale vieții și dacă iară vor fi formulate obiecțiuni sau observații de terminologie cu cel de chintesențe existențiale, de la care nu mai sunt de acord să abdic, câtă vreme în „materie de spiritualitate” doar timpul cerne și numai împrejurările distilează, conținutul fiind însă unul fantastic.
Pe Oușorul Suhardului.
Sărbătorind Întâiul lui Undrea, la Hanul lui Mujdei (Vatra-Dornei).
Și mai cred că prietenia adevărată este singura alianță liber aleasă și la fel consimțită, fără a fi necesară redactarea unui act, fundamentată la început doar pe afinități (e recomandat și un aldămaș de afinată!) și consider că nimic nu se compară cu evoluția de la stadiul de străini, întâlniți oarecum întâmplător, la cel marcat de cei trei A : Apreciere, Afecțiune și Apropiere, situat la altitudinea maximă a dezideratului de iubire a aproapelui. Concluzia: de bunăvoie, plecăm la drum cu bună credință și urcăm pe vârful de bună(stare), de bună dispoziție.
Pe Creștetul Țibleșului.
De mas pe Valea Zăgrii, pe plai de Suplai.
Și DA, așa cum am spus deja, dar țin să mai subliniez încă o dată, numai drumețind des pe sus, am realizat (definitiv și irevocabil!) că prietenii – ce doar pe culme și la ceas de cumpănă se cunosc – nu sunt doar tovarăși credincioși de drum (deși nici asta nu este o nimica toată), ci îngerii care ne ajută să devenim, să ne depășim, să urcăm înspre noi înșine; care ne învață solidaritatea, statornicia, care-i puținul ce este mai mult decât destul, cum se poate atinge sublimul simplității…
Pe Giumalău – „Moghila lu Dumnezău”
De Ziua României, la Casa Gerald din Pojorâta.
Prietenia nu se proclamă (și nici nu se declară virtual !!!), ci se simte în fiecare fibră a ființei noastre, se leagă la pas, se clădește pe pași împărțiți (împărtășiți!), în clipele de urnire, de uimire, de umilire, binecuvântate de picurul de eternitate – din cerurile înalte furat.
Cucerind Creasta Cocoșului – Munții Gutâi
Doamne, câte cuprinde: „Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață…”
Toamna târziu, în Rabla Rodnei.
Iar în predica de(spre) munte, mai spun că înălțimile mi-au descoperit, pe deplin, sensul statornicit de un vechi proverb irlandez: „Un prieten bun este ca un trifoi cu patru foi” – dificil de găsit și un norocos dacă peste el, nevrednicul de tine, a dat, dar ce comoară rară și neprețuită ți-a ieșit, ca primăvara-n cale, când ești înconjurat cu prieteni vechi ca vinul și buni ca jimbla caldă.
Între cei 12 Apostoli ai Călimanilor.
La vilele Victoria și Anastasia din Poiana Negrii, de 1 decembrie.
Și pun punct final cu o „postată” (postare) din poemul Odă Bucuriei, compus de Friedrich Schiller în anul 1785, pus în muzică de Ludwig van Beethoven și devenit Imnul Uniunii Europene: „Slavă ție, stea curată, / Voie bună pe pământ, / Astăzi te simțim aproape, / Sol din Rai cu soare sfânt. /// Cine a avut norocul, / De prieteni buni să dea, / Cine știe ce-i iubirea, / Lângă noi cântând să stea.”
Și cu de la mine îndrăzneală voi adăuga: Fericit este acela ce-a zidit măcar o dată, prietenie-ndelungată, și-a primit peste măsură, cer curat și trai tihnit.
ȘI URAAAAA…, mulțumescu-ți Doamne, că ne numărăm printre câștigătorii premiului cel mare, pus discret în „jocul” vieții sub titulatura: „Bucurați-vă și vă veseliți” !
Și rogu-te Doamne, mai dă-ne multe momente memorabile, împreună !