Pe timpuri străvechi, activitatea de judecată era înfăptuită de voievod. Cu căciula în mâini, împricinații se înfățișau înaintea tronului, glăsuiau pe rând cu privire la pricină și prezentau hrisoavele pe care își întemeiau pretențiile. Domnitorul, îi asculta cu atenție pe vrăjmași, cerceta înscrisurile, compara argumentele, cântărea probele și dădea pe loc dreptate celui care reușea să fie mai convingător. Procedând astfel, își asuma rolul de arbitru absolut, care caută să aducă în același drept talgerele balanței, fără a se implica în lupta părților litigante și fără a coborî în arenă pentru a-i călăuzi, considerând procesul o afacere exclusiv privată a părților, motiv pentru care și rămânea neutru, mai presus de părți și de interesele lor.
În zilele noastre, în temeiul unui text de lege echivoc și în scopul declarat al aflării adevărului (evident judiciar, și implicit relativ și limitat), judecătorului i-a fost atribuit nu doar un rol diriguitor, ci și un rol activ în derularea procesului – o îndatorire extrem de delicată, ce trebuie exercitată cu bună-credință și cu maximum de diligență, căci în caz contrar intervenția sa în lupta judiciară poate dobândi un caracter excesiv, chiar abuziv și discreționar.
A fost o vreme în care hotărârile erau adesea casate cu retrimiterea cauzei spre rejudecare pe motiv că judecătorul nu și-a îndeplinit adecvat rolul activ ce îi revine, chiar dacă acesta trebuie armonizat obligatoriu cu inițiativa părților și trebuie să respecte întocmai limitele investirii instanței impusă de cererea de chemare în judecată (respectiv, de reconvențională), în condițiile în care procesul civil este guvernat cu autoritate de principiul disponibilității părților.
Când judecătorul dispune din oficiu suplimentarea probatoriului pe motiv că nu este lămurit, ordonând administrarea dovezilor chiar dacă părțile se împotrivesc, sau aplică textul de lege pe care îl consideră corect în pofida opoziției fățișe a celui care a promovat acțiunea, ori pune în dezbaterea părților orice împrejurări care duc la dezlegarea pricinii, deși nu sunt cuprinse în cererea introductivă, este clar că acordă ajutor activ părților în ocrotirea drepturilor legitime. Problema care se pune este dacă nu cumva un astfel de ajutor afectează imparțialitatea instanței.
Balanța trebuie ținută dreaptă și de mai-marii satelor și statului. Președintele țării trebuie să rămână deasupra diferendelor dintre putere și opoziție, dintre legislativ și executiv, exercitând un real rol de mediator și încercând să atenueze (nu să adâncească) faliile ivite între public și privat, între parlament și puterea judecătorească. O asemenea atitudine echitabilă, echidistantă, trebuie adoptată și de președinții de consilii județene când se decide repartizarea fondurilor bănești către localități, fără a se lua aminte la temporara culoare politică a primarilor, iar acest ultim aspect nu trebuie să conteze nici în fața prefecților când examinează legalitatea hotărârilor adoptate de consiliile locale.
Iar noi, românii de rând, să nu uităm niciodată că orice cumpănă e compusă dintr-o cruce și-un cântar, iar echilibrul (în principal, cel emoțional), armonia, moderația și măsura bunului-simț sunt esențiale în viața de zi cu zi.