Se spune că verighetele sunt cele mai minuscule cătușe, că instituția căsătoriei e o loterie (deși soții nu se trag la sorți) și că înainte de căsătorie, este necesar să stai cu ochii larg deschiși, iar după, cu ei pe jumătate închiși.
De-a lungul timpului căsătoria a trecut treptat de la o asociere aranjată la o uniune liber consimțită, fundamentată pe afecțiune și având ca scop întemeierea unei familii.
Inițial însă, nu exista un ritual de încheiere a legământului, acordul de voință al soților putând fi dat oriunde, în fața oricui și în orice moment. Abia la Conciliul de la Verona, din anul 1184, căsătoria a fost recunoscută în mod oficial drept sacrament de către Biserica Catolică, dispozițiile fiind întărite ulterior, prin Conciliul Tridentin din anul 1563, când s-a statuat necesitatea încheierii căsătoriei în fața preotului, plus doi martori, și s-a stipulat, pe de o parte, faptul că nu mai este necesar consimțământul părinților, iar pe de altă parte, împrejurarea că, în caz de divorț, indiferent de vinovăție, foștii soți au dreptul de a se recăsători numai după moartea unuia dintre ei.
Cu privire la despărțirea soților, polemica este străveche, ca o rană rămasă deschisă. Moise (Deuteronomul 24 : 1/2) a fost îngăduitor și a statornicit: „Când cineva își va lua o nevastă și se va însura cu ea, și s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva rușinos în ea, să-i scrie o carte de despărțire, și, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece, și se va putea mărita după un alt bărbat”. Și Sf. Apostol Pavel, în Epistola către Corinteni (7 : 15), s-a arătat destul de înțelegător : „Dacă cel necredincios, vrea să se despartă, în împrejurarea aceasta… nu sunt legați: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace”. În schimb, Sf. Apostol Matei (19 : 8) a subliniat că singura situație în care este justificată despărțenia este pricina de curvie. Pornind de la premisele biblice expuse, Biserica Catolică s-a înscris pe o linie radicală, prohibitivă, în timp ce Biserica Ortodoxă a adoptat o atitudine mai permisivă.
Sub aspect laic, dacă în prezent, în România, este legiferată posibilitatea pronunțării facile a divorțului pe trei căi distincte: administrativă, notarială și judiciară, anterior anului 2011, se impunea instanței de judecată „să intre cu bocancii” în viața de familie și să verifice dacă există motive temeinice de divorț și dacă continuarea căsătoriei este într-adevăr definitiv și iremediabil compromisă, ceea ce presupunea ca soții să producă probe pertinente și concludente, adeseori de ordin intim, în acest sens.
Cum divorțul nu se putea pronunța din vina exclusivă a reclamantului (ci numai din culpă comună ori vina totală a părții adverse) au fost situații în care, de pildă, deși soții erau separați în fapt de peste cinci ani, bărbatul sau femeia intrând într-o relație de concubinaj din care rezultase deja un copil, partea potrivnică (ce se prezenta fără de pată) se opunea cu succes divorțului și insista pe ideea unei iluzorii împăcări, nu din drag de reclamant, cum fals pretindea, ci pentru a evita partajul bunurilor în posesia cărora rămăsese aceasta, împreună cu copiii din prima căsătorie.
Cum în cele mai multe cazuri, după despărțire, răsare dușmănia, foștii soți, orbiți de orgoliu sau dominați de o sete acută de răzbunare, devin adesea adevărați „procesomani”, privați parcă de posibilitatea oricărei tranzacții, așa că ani în șir se înfruntă îndârjiți și fără scrupule, atât pe tema principală: gradul de vinovăție al soților în eșuarea relației, cât și pe chestiunea cu caracter accesoriu a partajului, fiecare dintre ei dorind să-și adjudece o porție cât mai însemnată din comunitatea de bunuri. Din păcate, nu o dată, în lupta dintre soți sunt aruncați și copiii rezultați din căsătorie, custodia (încredințarea) minorului, cuantumul pensiei de întreținere și programul de vizitare al acestuia făcând obiectul unor „telenovele” nesfârșite, derulate cu larmă, cu lacrimi, și presărate inclusiv cu încercări de executare silită.
Pe de altă parte, cum un monah nu prea ar trebui să-și dea cu părerea pe chestiunile complicate legate de viața de familie, căci nu e suficient să cunoști câte ceva din cărți sau din auzite – singurii în măsură fiind preoții căsătoriți, consider că nu e tocmai potrivit să judece în materia dreptului familiei și magistrații celibatari. Judecătorul care nu știe în concret, ce presupune compromisul conjugal și ce înseamnă să crești și să educi un copil, nu poate pricepe plenar consecințele grave pe care le produc deciziile importante luate în certă necunoștință de cauză, fiindcă în astfel de spețe, nu ajunge știința de carte, ci e nevoie de experiența personală, pentru a putea ține dreaptă cumpăna dreptății.