„Nu în forță, ci în dreptate sălășluiește Dumnezeu!” – Dostoievski, Frații Karamazov
De la facerea lumii încoace (sau de la ivirea ei, ca să nu nedreptățesc pe nimeni în convingerile sale), toate națiile și neamurile, câte s-au petrecut pe pământ, au folosit, ca fire, același set de precepte și de valori în războiul de țesut al moralei. Aparentele diferențe nu sunt de substanță, ci de formă, rezultând din aceea că accentul este așezat pe unele sau pe altele dintre repere, că au fost îmbrăcate diferit ori li s-au spus altcumva, esența fiind una și aceeași, precum și ținta luată în cătarea vieții: desăvârșirea, denumită ba înălțare, ba iluminare. Pentru probare, mă rezum la un singur exemplu: în toate mileniile și pe toate meridianele au fost, și sunt încă, de acută actualitate, chiar ridicate la rang de necesitate, înfăptuirile altruiste, bogate în generozitate.
Printre virtuțile înalte, încărcate de calitate și de verticalitate, și care cer omului să crească și să clădească, aflăm și dreptatea, despre care un străvechi proverb românesc spune că este frate de cruce cu adevărul. Pe tărâm religios, „Dreptatea” (sau Justiția cum i se mai zice) – a cărei chintesență constă în a recunoaște drepturile fiecăruia și a acorda fiecăruia ce i se cuvine – este înscăunată printre cele patru virtuți creștine cardinale, alături de cumpătare (ce dă măsura moderației), prudență (pliată pe rațiunea de a discerne și de a obține echilibrul) și de cutezanță, de tăria omului de a înfrunta binecuvântările și blestemele vieții, de a-și duce cu demnitate crucea traiului său. Și în plan laic, mirean, omul e obsedat de dreptate. Justificată atitudine, sau cel puțin explicabilă, în condițiile în care baza coloanei libertății și egalității umane este dreptatea. Dar simțul dreptății este adânc sădit, ca o nevoie intimă și imperioasă, și în sufletul fiecărui om. De aceea, el caută să o câștige în tribunale și încearcă să dovedească, că e de partea sa, în orice discuție purtată, în contradictoriu, cu celălalt.
Numai dacă reușim să ne ridicăm deasupra putem cugeta cu obiectivitate.
Umbra cea mai alungită este oferită de vechiul turn de termoficare. A rămas în picioare ca un semn de aducere-aminte și ca un imbold spre a ne ridica privirea, din pământul făgăduinței, spre soarele spiritual.
Nicolae Iorga spunea că „Dreptatea e ca sănătatea lumii” și că e „Vai de omul drept care n-a făcut niciodată dreptate”. Și tot marele cărturar arăta: „La ușa dreptății să păzească mila, dar să nu stea în scaunul de judecată”. Victor Hugo avertizează în „Mizerabilii”: „E atât de ușor să fii bun! Greutatea e să fii drept”, iar Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” subliniază: „Nedreptatea, când îți este făcută ție, ai dreptul – dacă-ți dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului – să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. (…) Nedreptatea, când ți (exprimarea poate părea greșită, dar nu e fiindcă orice nedreptate și nouă ni se impune) se face nu ție, ci altuia, trebuie denunțată, doborâtă, îndreptată”, căci „ ai dreptul să ierți numai ce s-a făcut în paguba ta.” (Nicolae Iorga)
Dintre virtuțile verticale ce intră în compunerea conceptului de dreptate și care cer omului să urce pe culme sunt imparțialitatea și integritatea. Biblia este un real îndreptar în acest sens, colectând repetate statuări. Exodul impune: „să nu părtinești pe sărac la judecată” (23 : 3) și „la judecată să nu te atingi de dreptul săracului.” (23 : 6) Tot în Exod se cere: „ferește-te de o învinuire nedreaptă, și să nu omorî pe cel nevinovat și pe cel drept” (23 : 7); „să nu primești daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschiși, și sucesc hotărârile celor drepți” (23 : 8) , în timp ce Leviticul subliniază: „Să nu faceți nedreptate la judecată; să nu cauți la fața săracului, și să nu părtinești pe nimeni din cei mari, ci să judeci pe aproapele tău după dreptate” (19 : 15), stăruind totodată: „să aveți cumpene drepte, greutăți drepte, efe drepte, și bine drepte” (19 : 36). Și în Deuteronom este prescris un sfat similar: „Să nu căutați la fața oamenilor în judecățile voastre; să ascultați pe cel mic ca și pe cel mare; să nu vă temeți de nimeni…” (1: 16), reluat ulterior: „să urmezi cu scumpătate dreptatea… ((16 : 20) și „să n-atingi nici un drept, să nu cauți la fața oamenilor, și să nu iei daruri, căci darurile orbesc ochii înțelepților și sucesc cuvintele celor drepți” (16 : 19). Despre corupție se face referire și în Proverbe: „cel rău primește daruri pe ascuns, ca să sucească și căile dreptății” (17 : 23), și tot aici regăsim și câteva îndemnuri la imparțialitate: „nu este bine să ai în vedere fața celui rău, ca să nedreptățești pe cel neprihănit la judecată” (18 : 5) și, respectiv, „deschide-ți gura, judecă cu dreptate, și apără pe cel nenorocit și pe cel lipsit” (31 : 9). Relevantă este și o rugăminte: „Luați seama la ce veți face, căci nu pentru oameni veți rosti judecăți; ci pentru Domnul, care va fi lângă voi când le veți rosti.” (2 Cronici 19 : 8), căci „Domnul este drept, iubește dreptatea” (Psalmii 11 : 7), precum și o rugăciune: „Învață-mă, Doamne, calea ta, și povățuiește-mă pe cărarea cea dreaptă” (Psalmii 27 : 11).
Numai verticala cunoaște ce înseamnă o perpendiculară și numai ea atinge zenitul.
Pe pământ, nedreptățile ni le împărțim „noi, între noi”, menirea justiției fiind doar de a le îndrepta, întrucâtva, căci nu de fiecare dată reparațiile acordate pot mătura toate traumele și consecințele. Tocmai de aceea, în biblie, se solicită: „urâți răul și iubiți binele, faceți să domnească dreptatea la poarta cetății” (Amos 5 : 15) și „învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă” (Isaia 1 : 17). Totodată, se recomandă: „să nu te iei după mulțime ca să faci rău; și la judecată să nu mărturisești trecând de partea celor mulți, ca să abați dreptatea” (Exodul 23 : 2) și respectiv, „nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei 7 : 1). Și în Coran sunt înserate directive de dreptate: „Dați măsura și greutatea așa cum se cuvine. Nu pricinuiți nedreptăți oamenilor în bunurile lor, nu săvârșiți fărădelegi pe pământ, semănând stricăciune.” – (Sura 11, pct. 85)
Dacă ne rotim privirea peste împrejurimi, căpătăm degrabă impresia că Goethe n-a murit și că a scris „Faust” abia ieri, inspirându-se din realitatea românească: „Virtutea, ca o pavăză cerească, / Încununează fruntea-mpărătească. / Cel uns e singur vrednic să împartă / Dreptatea! pentru nimeni nu-i deșartă, / Toți țin la ea, o cer, îi duc toți dorul, / Cu voia ta o va primi poporul. / Dar, vai, ce-ajută cumpănita minte, / Un suflet bun, o mână de părinte, / Când umblă fărădelegea și ocara, / Râu peste râu clocind în toată țara? / Și din acest lăcaș privind în zare, / Un vis urât împărăția pare: / Că-și fac de cap, și-s groaznice vedenii. /Tot soiul de grozavi în grozăvenii. / Acolo lege e nelegiuirea. / Și peste tot domnește rătăcirea.”
Nerăbdător din fire, omul așteaptă o dreptate imediată. Nădăjduiește să o afle la finalul fiecărui drum și o caută cu înfrigurare în scrumul fiecărei clipe. Din acest motiv obișnuim să spunem că nu există dreptate pe pământ. Un prieten mi se destăinuia deunăzi: „E limpede că nu-i dreptate când cineva nărăvit în vicii trăiește bine-mersi 100 de ani și moare de pe picioare, și altcineva, curat și cumpătat, zace ani în șir la pat și pleacă dincolo neîmpăcat”. Am însăilat un răspuns și i-am spus că sunt destine pe care nu le putem desluși cu mintea noastră mărginită și că întortocheate par drumurile dreptății și-n cer raportat la pilda fiului rătăcitor ori aceea a zilierilor ce primesc aceeași plată indiferent de timpul lucrat. Neagu Djuvara în „Amintiri și povești mai deocheate”, la finalul descrierii unui parcurs de viață, trage o concluzie la care cu toții, la un moment dat, am cugetat: „Dumnezeu pe cei buni și blânzi îi pedepsește cel mai aspru când au căzut, ca și ceilalți, în păcat.”
Voltaire însă, în „Scrisori filozofice”, consemnează: „În ceea ce privește învinuirile de nedreptate și cruzime ce se aduc lui Dumnezeu răspund mai întâi că (…) noi n-avem alte idei privind dreptatea decât acelea pe care ni le-am format în legătură cu faptele folositoare societății și conforme cu legile stabilite de noi pentru binele obștesc; această idee însă nefiind decât o idee de relație de la om la om, ea nu poate avea nici o analogie cu Dumnezeu. Este tot atât de absurd să spui despre Dumnezeu, în acest sens, că Dumnezeu e drept sau nedrept, ca și cum ai spune că Dumnezeu e albastru sau pătrat. Este deci nesăbuit să-l învinuiești pe Dumnezeu pentru că muștele sunt mâncate de păianjeni și că oamenii nu trăiesc decât optzeci de ani, că abuzează de libertatea lor pentru a se nimici unii pe alții, că au metehne, pasiuni crâncene; căci noi n-avem nici o idee precisă că oamenii și muștele ar fi trebuit să fie veșnice. Ca să ne încredințăm că un lucru e rău, trebuie în același timp să vedem dacă s-ar fi putut face mai bine. (…) Noi nu putem desigur judeca dacă o mașină este imperfectă decât prin ideea perfecțiunii care-i lipsește.”
